Punctul de vedere al Guvernului României din 11 februarie 2010 în cauza 35032/09 - Agache c. România-în limba română
Proceduri juridice externe iniţiate de Agache - Plângerea nr. 35032/09 de la CEDO
(Punctul de vedere al guvernului a fost tradus de doamna Veronica Ilie din Codlea)

Ministerul Afacerilor Externe

Agentul guvernamental de pe lângă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Domnului Santiago Quesada

Grefier de Secţie

Secţia a Treia

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Bucureşti, la 11 februarie 2010

Cererea nr. 35032/09

Agache c. România

L1/1979

2177R/AG/13

Observaţiile guvernului cu privire la admisibilitate şi la fondul cauzei

În 26 octombrie 2009, Curtea a adus prezenta cerere la cunoştinţa guvernului, invitându-l să-i supună  observaţiile sale asupra admisibilităţii  şi a fondului, care ar trebui să fie axate pe plângerile privind accesul la un tribunal şi dreptul la respectul bunurilor fiind vorba de neexecutarea deciziilor de justiţie citate în anexă (decizia din 26 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie)

Observaţiile Guvernului vor fi structurate după cum urmează :

1. În fapt

2. Asupra excepţiei de incompatibilitate ratione personae a plângerii reclamantului cu dispoziţiile Convenţiei.

3. Asupra pretinsei violări a articolului 6 din Convenţie în ceea ce priveşte neexecutarea deciziei din 26 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie

4. Asupra pretinsei violări a articolului 1 din Protocolul 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte neexecutarea deciziei din 26 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie

**************

1. În fapt

Guvernul nu contestă în principiu situaţia de fapt expusă în anexa scrisorii din 26 octombrie 2009 dar roagă Curtea să ţină cont de precizările menţionate la punctele 2, 3 şi 4.

2. Asupra excepţiei incompatibilităţii ratione personae a plângerilor reclamantului cu dispoziţiile Convenţiei

Reclamantul susține că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat în urma neexecutării deciziei din 26 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.

i. Executarea silită, parte integrantă din proces

Aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii executarea silită a unei decizii face parte integrantă din proces.

« În hotărârea sa Hornsby c. Greciei (hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, § 40), Curtea reafirmă de altfel că « dreptul la un tribunal » consacrat de art. 6 § 1 al Convenţiei nu se compune numai din dreptul de a sesiza un tribunal în materie civilă.  Acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat Contractant ar permite ca o decizie definitivă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 al Convenţiei să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor litigante – proces echitabil, public şi în termen rezonabil – fără a asigura executarea  hotărârilor judecătoreşti; dacă acest articol ar trebui trecut pentru a se raporta exclusiv la accesul la o instanţă de judecată şi demararea procedurilor legale ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept pe care Statele Părţi s-au angajat să le respecte prin ratificarea Convenţiei. Executarea unei hotărâri  judecătoreşti pronunţate de o instanţă de judecată trebuie prin urmare privită ca o parte integrantă a “procesului” în sensul articolului 6 (hotărârea Hornsby precitată) » 1

ii) Principiul disponibilităţii

Executarea silită a unei decizii, făcând parte din proces, este guvernată de acelaşi principiu al disponibilităţii. Iniţiativa unei executări silite revine creditorului. Statul nu are o obligaţie pozitivă să aibă o iniţiativă ex officio pentru executarea tuturor deciziilor judecătoreşti.

Acest principiu se traduce de altfel, în anumite obligaţii ale creditorului care înţelege să obţină executarea unei decizii pronunţate în favoarea sa. Astfel creditorul ca şi debitorul are datoria să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi  termenele stabilite de lege.

iii) Obligaţiile statului în temeiul articolului 6

Articolul 6 al Convenţiei garantează la fiecare dreptul de acces la justiţie care are drept corolar dreptul la executarea deciziilor judiciare definitive  (Hornsby c. Greciei, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, § 40). Acest drept nu poate obliga, în mod necesar, un stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil, indiferent de circumstanţe, lui îi aparţine obligaţia să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin. hotărârea din 19 martie 1997,

Sarcina Curţii este numai aceea de a examina dacă, în speţă, măsurile luate de autorităţile româneşti au fost adecvate şi suficiente (Ruianu c. României, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003), căci atunci când  acestea sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie angajează răspunderea statului ca urmare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie.  (Scollo c. Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, serie A nr. 315-C, § 44).

În decizia dată asupra admisibilităţii în cauza Dachar c. Franţa din 6 iunie 2000, Curtea a susținut că « nu se poate şti cu certitudine că în materie civilă, statele contractante trebuie să fie răspunzătoare pentru eşecul  de a plăti o datorie executorie datorită insolvabilităţii unui debitor privat. Rezultă din aceasta, din contră, obligaţia pentru statele părţi să pună la dispoziţia indivizilor un sistem care să le permită să obţină de la debitorii lor recalcitranți plata sumelor alocate de către instanţele judecătoreşti ».

În cauza Ciprova c. Cehiei (Decizia privind admisibilitatea din 22 martie 2005), Curtea a apreciat că, în acest caz, a fost vorba de executarea deciziilor care necesită o obligaţie de plată către o persoană fizică, şi anume fostul soţ al solicitantei. În acest sens, statul a fost obligat de a furniza acesteia un sistem care să permită să obţină de la debitor  plata unor sume acordate de către instanţele judecătoreşti (vezi, mutatis mutandis, Dachar c. Franţei (dec.), nr. 42338/98, 6 iunie 2000). Dar totuşi nu se poate deduce că el trebuie să fie responsabil pentru eşecul pentru de plată a unei creanţe executorii din cauză de insolvabilitate a debitorului  «privat » (vezi, mutatis mutandis, Sanglier c. Franţa, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003).

Guvernul este de părere că principiile deduse de Curte în cazul Ciprova contra Cehiei trebuie să fie aplicate în speţă.

Aşa cum Curtea a afirmat, în acest caz, « ... reclamantei îi revenea în mod obligatoriu sarcina de a se folosi de mijloacele puse la dispoziţia sa de legislaţia naţională şi de a apela, la nevoie, la forţa publică pentru a-l asista la executare.... »

În speţă, Guvernul notează că era vorba de o obligaţie care revenea în mod obligatoriu debitorilor privaţi, persoane fizice care aveau reşedinţa în Ungaria. Având în vedere situaţia de fapt Guvernul subliniază că statul român şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din dispoziţiile art. 6 paragraful 1 al Convenției aşa cum sunt interpretate în jurisprudenţa evolutivă a Curţii.

În acest mod, guvernul scoate în evidenţă că statul român a pus la dispoziţia părţii reclamante un sistem care îi permite în principiu să obţină de la debitor plata sumelor alocate de instanţele judecătoreşti. Astfel prin ratificarea tratatului între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară privind asistenţa juridică în procesele civile de familie şi penale, statul român a generat un mecanism de cooperare în materie civilă care permite recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a deciziilor judiciare când debitorul se găseşte în Ungaria.

În conformitate cu articolul 47 din acest tratat, încuviinţarea executării silite este de competenţa instanţelor Părţii Contractante căreia urmează să se facă executarea silită.  Cererea de încuviinţare a executării silite se depune la tribunalul care s-a pronunţat în primă instanţă în cauza respectivă. Această cerere va fi transmisă instanţei competente să încuviinţeze executarea silită. La fel, cererea poate să fie formulată în mod direct în faţa instanţei competente să autorizeze începerea executării silite. Cererea va fi însoţită de o traducere certificată, făcută în limba Părţii Contractante solicitate. Condiţiile cererii de executare silită sânt determinate de legea Părţii Contractante pe teritoriul căreia urmează să se facă executarea.

În primul rând Guvernul constată că din tratatul bilateral menţionat mai sus reiese că procedura prin care deciziile instanţelor străine sunt aplicate în Ungaria, este reglementată de legea maghiară. Autorităţile române nu aveau deci nici o obligaţie, nici chiar posibilitatea să intervină în executarea hotărârii din 26 martie 2001, având în vedere că competenţa autorizării începerii executării silite aparţine tribunalelor maghiare.

În plus, analizând prevederile tratatului bilateral menţionat, observăm că competenţele autorităţilor române privesc numai comunicarea cererii părţii reclamante la tribunalele maghiare. Guvernul  i-ar plăcea să sublinieze faptul că partea reclamantă nu este obligată să utilizeze serviciul autorităţilor române pentru a trimite cererea sa de executare silită. Astfel în conformitate cu articolul 47 din Tratat, «cererea poate să fie formulată în mod direct în faţa instanţei competente să autorizeze începerea executării silite. ». Asupra acestui aspect guvernul estimează că apelul autorităţilor române era opţional şi mecanismul de cooperare în materie civilă generat de tratatul bilateral permitea accesul direct al părţilor reclamante la autoritatea competentă maghiară. În plus, e de remarcat că atribuţiile autorităţilor române sunt limitate la transmiterea cererii părţi reclamante.

Sub acest aspect, guvernul ar vrea să aducă aminte că Curtea a analizat o situaţie similară în Decizia asupra admisibilităţii din 9 iunie 2005 în cazul Dumitraşcu c. României şi Turciei, prin care a constatat faptul că :

« Ori, deşi este permis reclamantului să sesizeze instanţele judecătoreşti turce cu o cerere de exequatur şi de a cere apoi executarea prin autorităţile turce competente, (...), poşnu a făcut acest lucru. (...) Totuşi reclamantul  nu  a prezentat nici o justificare pentru refuzul său de a sesiza autorităţile competente, nici nu a demonstrat că un astfel de recurs nu era accesibil şi adecvat în sensul Jurisprudenţei Curţii. În plus nimic din speţă nu duce la prezumţia unei eventuale ineficacităţi a recursului indicat de guvernul turc.

Rezultă că execuţia deciziei judiciare definitive nu este imputabilă autorităţilor române. Această parte a plângerii este deci incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile convenţiei, în sensul articolul 35 § 3 al Convenţiei şi trebuie să fie respinsă  prin  aplicarea articolului 35 § 4..»

În consecinţă guvernul estimează că neexecutarea deciziei din 26 martie  2001 nu poate fi considerată ca fiind  imputabilă autorităţilor române şi roagă Curtea să constate că plângerea reclamantului este incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3  al Convenţiei şi trebuie să fie respinsă.

3. Asupra pretinsei violări a articolului 6 al Convenţiei în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii din 26 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.

Dacă Curtea estimează că plângerea este compatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei, guvernul ar vrea să facă următoarele observaţii:

Guvernul estimează că autorităţile au satisfăcut obligaţiile impuse de tratatul bilateral. Astfel că în conformitate cu art. 47 al tratatului încuviinţarea executării silite poate fi depusă la tribunalul care a pronunţat decizia în primă instanţă. Această cerere va trimisă la tribunalul competent să autorizeze începerea executării silite. În plus, articolul 3 al tratatului prevede că instituţiile judiciare ale celor două Părţi Contractante comunică între ele prin  intermediul organelor lor centrale. În consecinţă în conformitate cu dispoziţiile citate, tribunalele naţionale au atribuţia de a primi cererea celui interesat privind executarea silită şi această cerere trebuie să fie trimisă la tribunalul competent, prin intermediul Ministerului Justiţiei.

Guvernul notează că dispoziţiile tratatului bilateral nu prevăd alte atribuţii în sarcina autorităţilor române şi nu precizează că obligaţia de supraveghere a soluţiei la cererea interesatului trebuie să revină în mod obligatoriu autorităţilor române. În plus tratatul nu dă detalii în ceea ce priveşte forma şi sistemul de comunicare a cererii părţii reclamante.

Având  în vedere acest fapt guvernul observă că atribuţiile autorităţilor române au fost îndeplinite. Astfel că cererea reclamantului depusă la Tribunalul Bucureşti a fost trimisă prin intermediar Ministerului de Justiţie la 05 martie 2004. Pe 11 aprilie 2005 la cererea reclamantului Ministerul Justiţiei române se informează asupra stadiului procedurii în faţa autorităţilor maghiare. Faptul că cererea reclamantului nu a fost înregistrată în baza de date a Ministerului de Justiţie şi Aplicării legii maghiare şi faptul că această autoritate nu a răspuns la scrisoarea din 11 aprilie 2005 nu poate fi imputat  autorităţilor române.

În ceea ce priveşte comunicarea cererii reclamantului rezultă din informaţiile primite de la Ministerului Justiţiei că toate documentele instrumentate de Ministerul Justiţiei se transmit prin poştă şi nu există obligaţia organului central care primeşte documentele să confirme acest fapt (anexă).  Este de asemenea de remarcat că autorităţile române au informat pe reclamant asupra faptului că au transmis cererea sa şi asupra modalităţilor de expediere, indicându-i că cererea sa a fost trimisă pe cale poştală utilizând o scrisoare recomandată. (anexa, a se vedea în special scrisoarea din 12 august 2009).

Referitor la aplicarea legii nr. 189/2003 în ceea ce priveşte asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială invocată de reclamant guvernul notează că Ministerul de Justiţie a estimat că articolele 1 şi 3 din lege nu sunt aplicabile în speţă (anexa). Astfel că  în conformitate cu articolul 3 din legea 189/2003, comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare din şi în străinătate are ca scop să arate conţinutul lor destinatarilor (părţilor, martorilor sau participanţilor la un proces civil sau comercial în statul solicitant). Se observă că definiţia comunicării actelor judiciare sau extrajudiciare nu înglobează procedura de exequatur.

În ceea ce priveşte alegaţiile reclamantului vizând conţinutul cererii care a fost comunicată autorităţilor maghiare, guvernul notează că regularitatea cererii reclamantului, privind actele anexe (a se vedea, de exemplu, chestiunea de raţionament vizând reactualizarea creanţei) şi domiciliul debitorilor nu revine în mod obligatoriu autorităţilor române.

În plus guvernul ar vrea să sublinieze că după momentul în care autorităţile maghiare au primit cererea  reclamantului confirmând primirea, autorităţile române nu au avut nici o posibilitate să acţioneze pentru soluţionarea cererii de executare silită. Este de remarcat că nu este permis amestecul în afaceri care se găsesc în faţa jurisdicţiilor sau ale autorităţilor administrative străine. Astfel că activitatea administrativă finalizată printr-o decizie a unei autorităţi administrative străine, constituie atributul exclusiv al aceleia, norma juridică nepermiţând nici un amestec al altcuiva. Sub acest aspect, guvernul notează că autorităţile maghiare au precizat în scrisoarea din 29 septembrie 2008 că autorităţile centrale au atribuţii numai în ceea ce priveşte comunicarea documentelor şi că reclamantul trebuie să aibă contact direct cu tribunalul maghiar.

Chiar dacă atribuţia ministerului român de justiţie se rezumă la a comunica documente, guvernul observă că autoritatea română a avut o bogată corespondenţă cu autorităţile maghiare şi cu reclamantul având ca scop soluţionarea cererii de executare silită. (anexa).

În loc de concluzie guvernul solicită Curţii să respingă ca fiind în mod vădit neîntemeiată plângerea în temeiul articolului 6 paragraful 1 din Convenţie în ceea ce priveşte  pretinsul eşec al asistenţei autorităţilor române faţă de interesat în executarea hotărârii din 26 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.

4. Asupra pretinsei încălcări a articolului 1 din Primul  Protocol Adiţional la Convenţie

În primul rând guvernul notează că reclamantul nu invocă nici într-un mod explicit sau implicit violarea articolului 1 din Primul  Protocol Adiţional la Convenţie.

În mod consecvent invocând dispoziţiile articolului 34 al Convenţiei coroborat cu articolul 47 al regulamentului Curţii, şi având în vedere că dimensiunea fiecărei analize trebuie să aibă un fundament în voinţa părţii reclamante, guvernul invită Curtea să analizeze existenţa unei astfel de plângeri privind o pretinsă violare a articolului 1 din Primul  Protocol Adiţional la Convenţie.

Dacă Curtea constată că o astfel de plângere a fost invocată, Guvernul ar vrea să precizeze că nu contestă că reclamantul are o creanţă stabilită suficient pentru a fi exigibilă (cf. Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Grecia, hotărârea din 9 decembrie 1994, serie A nr. 301-B, p. 84, § 59 et Jasiuniene c. Lituania, nr. 41510/98, § 44, 6 martie 2003). Plata acestei creanţe revine unui particular, şi în această situaţie statul nu este responsabil decât să pună la dispoziţia reclamantului un arsenal juridic care să-i permită să obţină de la debitor plata sumelor alocate de instanţele judecătoreşti.

Astfel că în cauza SC Magna Holding SRL c. României, hotărârea din 13 iulie 2006, § 42, Curtea  «aminteşte că este vorba despre un litigiu patrimonial între persoane particulare care nu antrenează, în principiu, răspunderea Statului ».

În cauza Matheus c. Franţei, hotărârea din 31 martie 2005, Curtea a menţionat că « ... exerciţiul real şi eficace al dreptului  pe care articolul 1 din  Protocolul 1 îl garantează n-ar şti să depindă în mod unic de datoria statului să se abţină de la orice ingerinţă şi poate să ceară măsuri pozitive de protecţie, în mod special acolo unde există o legătură directă între măsurile pe care un reclamant le-ar putea aştepta în mod legitim, de la autorităţi şi la folosinţa efectivă de acesta din urmă a bunurilor sale (cererea Ôneryildiz c. Turciei [GC], nr. 48939/99, 30 noiembrie 2004, § 134). »

Pe de altă parte combinat cu prima frază a articolului 1 din protocolul nr. 1, preeminenţa dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, inerentă ansamblului de articole ale Convenţiei, justifică sancţiunea unui stat pe motiv de refuz al acestuia să execute sau să pună pe alţii să execute o decizie a justiţiei (cererea Georgiadis c. Greciei, nr. 41209/98, 28 martie 2000, § 31 şi Katsaros c. Greciei, nr. 51473/99, 6 iunie 2002, § 43) (§ 69- 70).

În ceea ce priveşte fondul plângerii guvernul recunoaşte că în virtutea jurisprudenţei constante a Curţii pentru ca o ingerinţă în dreptul de proprietate să fie conform cerinţelor Convenţiei Europene, trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să răspundă la o condiţie generală de proporţionalitate. Curtea enunţă în practica sa ca o cerinţă generală de proporţionalitate în materie de limitări a dreptului la respect al bunurilor sau a oricărui interes economic, reprezentând cel puţin o « speranţă legitimă ». Astfel că după ce se verifică dacă această ingerinţă respectă principiul  legalităţii, dacă nu este arbitrară şi dacă urmărește un scop legitim, organele convenţiei examinează dacă a fost păstrat un echilibru just între interesul general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului  (a se vedea cererea Sporrong et Lônnroth c. Suediei, 23 septembrie 1982, § 69).

În speţă, Guvernul arată că prin ratificarea Tratatului între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară în ceea ce priveşte asistenţa juridică în procesele civile, de familie şi penale, a îndeplinit obligaţia sa de a pune la dispoziţia reclamantului un arsenal juridic care îi permite unui debitor să obţină plata sumelor alocate de instanţele judecătoreşti.

În primul rând Guvernul subliniază că procedura de executare scapă de sub imperiumul României. În mod consecvent, în procesul de cooperare internaţională în materie civilă România s-a dotat cu un instrument apt care permite rezidenţilor săi să urmărească executarea deciziilor definitive recunoscându-li-se un drept de creanţă către rezidenţii altor state.

Cât despre obligaţiile care revin României în această procedură, guvernul estimează aşa cum rezultă din aspectele expuse la punctele 2 şi 3 ale observaţiilor, că statul român  prin autoritatea  sa expeditoare şi anume Ministerul  Justiţiei, şi a îndeplinit toate obligaţiile.

Cât despre valorizarea dreptului de creanţă a părţii reclamante Guvernul subliniază că în virtutea Tratatului legea statului debitorului este cea care guvernează procedura concretă împotriva debitorului.

În consecinţă, guvernul roagă Curtea să constate că în speţă statul român şi a îndeplinit obligaţiile asumate în virtutea tratatului menţionat şi având în vedere suveranitatea jurisdicţiei fiecărui stat şi obligaţiile respectului reciproc între stat, el nu a generat nici o violare a articolului 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Drepturilor Omului în ceea ce priveşte pretinsa neexecutare  a deciziei susmenţionate.

Răzvan-Horaţiu Radu

Agent Guvernamental

***********************

NOTE DE FINAL (CITATUL LA CARE SE FACE REFERIRE ÎN PUNCTUL DE VEDERE AL GUVERNULUI).

1 Opinia dizidentă a domnului judecător Zupancic, la care s-au raliat domnii judecători Pantîru şi Turmen, în cauza Nuutinen c. Finlandei (Cererea  nr. 32842/ 96).

 

Există frunze care nu cad, oricât de puternic ar fi vântul. Există clipe, oameni şi fapte care nu se uită, chiar dacă uitarea este o lege a firii.

Acest site îşi propune să prezinte opiniei publice informaţii despre uciderea colonelului post-mortem Agache Aurel, procesul care s-a desfăşurat în perioada cuprinsă între 09 februarie 1998 şi 26 martie 2001, procesele de revizuire dintre anii 2007-2013, precum şi aspectele ce au apărut în ultimii 24 ani, atât în ceea ce priveşte latura politică, juridică, a executării sentinţei atât pe latura penală cât şi civilă pe teritoriul României şi Republicii Ungaria, cât şi procedurile juridice desfăşurate la CEDO şi nu în cele din urmă în ceea ce priveşte manipularea practicată de către grupul de interese care îi reprezintă pe criminali.

Cazul Uciderii Colonelului Post Mortem Agache Aurel