Hotărârea tradusă de către Institutul European din România

cedo-2712-02 Agache şi alţii împotriva României

***********

(Sentinţa tradusă de doamna Veronica Ilie din Codlea)


sigla cedo

SECŢIA A TREIA

CAUZA AGACHE ŞI ALŢII c. ROMÂNIEI

(Cererea nr 2712/02)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

20 octombrie 2009

DEFINITIVĂ LA DATA DE 20 IANUARIE 2010

În cauza Agache şi alţii c. României,

Curtea europeană a drepturilor omului (secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din :

Președintele Secției a III a CEDO:  judecătorul Josep Casadevall

Josep Casadevall, preşedinte,

Elisabet Fura
Corneliu Bîrsan
Boštjan M. Zupančič

Judecătoarea CEDO: Elisabet Fura - Sandstrom

judecătorul CEDO: Corneliu Bîrsan judecătorul CEDO: Boštjan M. Zupančič

judecători

judecătorul CEDO: Alvina Gyulumyan

judecătorul CEDO Egbert Myjer

judecătorul CEDO: Luis López Guerra

judecători

Alvina Gyulumyan Egbert Myjer
Luis López Guerr

şi de Santiago Quesada, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 29 septembrie 2009,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată :

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 2712/02) îndreptată împotriva României, prin care şase cetăţeni ai acestui stat, doamna Ileana Agache, domnul Liviu Agache, doamna Ileana Depner, şi domnii Andrei-Ovidiu, Ioan şi Aurel-Dionisie Agache (« reclamanţii »), au sesizat Curtea în 10, 11 şi 13 septembrie 2001 respectiv în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).

2. Reclamanţii sunt reprezentanţi de doamna Mariana Ştefan, avocată din Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii denunţă absenţa anchetei efective asupra decesului violent al unui membru din familia lor în timpul manifestaţiilor anticomuniste din 22 decembrie 1989.

4. În 7 decembrie 2007, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Aşa cum permite articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis în plus, că această camera se va pronunţa în acelaşi timp asupra admisibilităţii şi asupra fondului cauzei.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamanţii s-au născut, respectiv în 1948, 1979, 1977, 1973, 1972 şi 1970, şi locuiesc toţi în Codlea (România), în afara de a treia reclamantă, care locuieşte în Freising (Germania).

6. Ei sunt, respectiv soţia (prima reclamantă) şi copiii (ceilalţi cinci reclamanţi) lui Aurel Agache, decedat în timpul manifestărilor anticomuniste care au avut loc în România în decembrie 1989.

7. În 22 decembrie 1989, în timpul manifestaţiilor anticomuniste care au avut loc la Târgu-Secuiesc, în judeţul Covasna, Aurel Agache, ofiţer de miliţie, a fost agresat cu violenţă de nişte particulari şi a decedat în urma rănilor sale.

A. Ancheta efectuată în urma decesului lui Agache Aurel

8. În 27 decembrie 1989, spitalul din Târgu-Secuiesc a informat poliţia de decesul lui Agache Aurel. Un proces - verbal indicând identitatea victimei cât şi circumstanţele decesului său a fost întocmit în aceeaşi zi.

1. Derularea anchetei din 1989 până în 1992

9. În 27 decembrie 1989, parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna (« parchetul ») a deschis o ancheta penală in rem asupra cauzelor decesului domnului Agache. Mai multe persoane au fost audiate.

10. În ianuarie 1990, doi dintre manifestanţii din 22 decembrie 1989, domnii Paizs şi Héjja, au fost audiaţi de poliţie asupra participării lor la evenimentele din 22 decembrie. În 31 iulie 1991, domnul Reiner a fost în mod egal interogat asupra aceloraşi fapte.

11. În octombrie 1990 şi în cursul anului 1991, mai mulţi martori, printre care Orbán Andrei Alexandru şi Vardo Vilmos, au fost interogaţi de poliţie despre faptele din 22 decembrie 1989. În 4 noiembrie 1991, martorul Kozma Gizella a fost interogat de poliţie şi a declarat că a văzut un grup de persoane lovindu-l pe Aurel Agache. Procurorul a întocmit un proces-verbal atestând că, pe fotografiile pe care i le prezentase poliţia ca să identifice autorii, martorul Kozma Gizella a recunoscut pe domnii Reiner şi Paizs.

12. În 31 iulie 1991, domnul Konrád eschivându-se, tatăl acestuia a fost interogat de poliţie. În declaraţia sa, el menţionează faptul că fiul său este urmărit în cauză. În 18 noiembrie 1991, martorul Hosu Petru a declarat parchetului că a văzut o persoană de sex masculin cu părul brun, cu vârsta de aproximativ 30-35 ani, agresând victima. Pe fotografiile prezentate de poliţie, l-a identificat pe domnul Konrád. Martora Pinti Hilda Silvia a declarat că l-a găsit pe Agache Aurel într-o stare critică şi că ea a cerut ajutorul populaţiei, dar că domnul Konrád s-a apropiat şi i-a dat victimei o ultimă lovitură, care s-a dovedit mortală.

13. În 26 noiembrie şi în 4 decembrie 1991, domnii Héjja şi Paizs şi doamna Filip Orbán Daniela Kamilla au fost interogaţi pentru moartea lui Aurel Agache. Ei au fost puşi în arest preventiv, respectiv până în 27 decembrie 1991 şi până în 4 ianuarie 1992. În depoziţia pe care a făcut-o la parchet în 27 noiembrie 1991, domnul Héjja a declarat că i-a dat lui Aurel Agache « cinci sau şase lovituri cu piciorul în zona abdominală ». El a indicat, în mod egal, că l-a văzut pe domnul Paizs pe stradă, dar n-a putut să spună dacă acesta a comis fapte de violenţă asupra victimei.

14. În 3 decembrie 1991, martorul Vardo Vilmos a fost interogat de poliţie. El a afirmat că i-a văzut pe domnii Héjja, Paizs şi Reiner agresând victima. În 24 martie 1992, Vardo Vilmos a fost interogat de parchet. El a confirmat că i-a văzut pe domnii Héjja şi Reiner agresând victima dar a revenit asupra declaraţiei sale din 3 decembrie 1991 pentru domnul Paizs, spunând că l-a confundat cu o altă persoană.

15. În 8 ianuarie 1992, poliţia a emis un mandat de urmărire pe numele domnului Konrád. În martie şi iunie 1992, parchetul a interogat şi alţi martori.

16. În 24 martie 1992, a avut loc o confruntare între domnul Paizs şi martorul Orbán Andrei Alexandru, în faţa procurorului răspunzător de anchetă. Orbán Andrei Alexandru a declarat că l-a văzut pe domnul Paizs pe stradă dar că el nu este în măsură să spună dacă acesta îl lovise pe Aurel Agache. În aceeaşi zi, Orbán Andrei Alexandru a fost interogat de Parchet şi a declarat că nu ştie dacă domnul Héjja a fost prezent la locul agresiunii şi că el nu este în măsura să spună dacă domnul Paizs agresase victima.

17. În 7 aprilie 1992, reclamantul Aurel-Dionisie Agache sesizează Parchetul General în legătură cu situaţia anchetei în ce priveşte moartea tatălui său şi cere strămutarea procesului, susţinând că un anumit număr de politicieni locali făceau uz de o puternică influenţă asupra anchetei; şi că punerea în libertate, după treizeci de zile de detenţie, a inculpaţilor Héjja, Paizs şi Filip Orbán Daniela Kamilla, care favorizase fuga ilegală a acesteia din urmă în Ungaria, demonstrează, în mod egal, că ancheta prezenta lacune.

18. În 24 aprilie 1992, Parchetul General îl informează pe Aurel - Dionisie Agache că ancheta era în curs şi că ar putea să ceară strămutarea procesului pentru a se asigura de conduita normală a procesului după sesizarea tribunalului.

19. În 28 iunie 1992, al şaselea reclamant s-a informat de starea de avansare a procedurii pe lângă Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna.

20. În 14 iulie 1992, acesta îl informează că, în ciuda numărului mare de persoane audiate, identitatea vinovaţilor nu a putut fi stabilită, şi că ancheta era tot în curs de soluţionare. El i-a cerut, în mod egal, dacă era în măsură să furnizeze indicii noi asupra identităţii autorilor.

21. În 17 noiembrie 1992, parchetul general, răspunzând cererilor primului reclamant în ceea ce priveşte progresele anchetei, îl informa că întâlnea dificultăţi în identificarea şi audierea martorilor, dintre care unii, care fuseseră deja audiaţi, îşi schimbaseră declaraţiile.

22. Nici un act nu a fost depus la dosar în cadrul anchetei, din noiembrie 1992 până în noiembrie 1997.

2. Derularea anchetei după 1996 şi condamnarea responsabililor

23. În 6 martie 1996, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie se interesează de starea de avansare a anchetei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov. Printr-o scrisoare din 20 iunie 1996, acesta îi răspunde că după 1992, nici o măsură de anchetă nu apare în dosar (ulterior mai efectuându-se activităţi de investigaţie, nematerializate în dosar). El a indicat, în plus, că nu a avut cunoştinţă de existenţa acestui dosar, acesta nefiind menţionat în statistici şi nefiind văzut de procurorii inspectori în timpul controalelor lor.

24. Printr-o notă internă din 28 iunie 1996, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov cere procurorului Popeneciu să prezinte, cel mai târziu până în 10 iulie 1996, un plan de acţiune privind avansarea anchetei relative la decesul domnului Aurel Agache.

25. În urma unei inspecţii condusă în 1996, în cadrul căreia constatase că dosarul stagna (depistat ca fiind în nelucrare), procurorul inspector Handrea a procedat la o nouă inspecţie pentru a controla evoluţia situaţiei. În 10 septembrie 1997, într-o notă informativă asupra stării anchetei, el arăta că a constatat în timpul acestei noi inspecţii, că în afara audierii a trei persoane de către poliţia din Târgu-Secuiesc, în 31 ianuarie şi în 26 februarie 1996 pentru a determina locul unde se găsea domnul Konrád, nici o acţiune nu a fost realizată în cadrul urmăririlor penale începând din 1993. El a precizat, în mod egal, că procurorul însărcinat cu dosarul i-a spus că dorea să fie deposedat de anchetă căci a primit, de la persoane neidentificate, ameninţări cu moartea îndreptate împotriva lui şi ale familiei lui în cazul în care continua să se ocupe de acest dosar.

26. Printr-o scrisoare din 14 octombrie 1997, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a cerut Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna să relanseze ancheta penală în ceea ce priveşte pe inculpaţii Héjja, Paizs şi Filip Orbán Daniela Kamilla.

27. În noiembrie 1997, parchetul i-a interogat din nou pe Kozma Gizella şi Vardo Vilmos. Într-un proces verbal întocmit în 7 noiembrie 1997, poliţia nota că doamna Filip Orbán Daniela Kamilla şi domnul Konrád părăsiseră România pentru Ungaria în 1990 şi că, după tatăl domnului Konrád, acesta ştia că era căutat de poliţie.

28. În 13 noiembrie 1997, parchetul îl audiază pe domnul Reiner în calitate de inculpat (învinuit) şi îi prezintă dosarul de urmărire penală.

29. Printr-un rechizitoriu din 15 decembrie 1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna a trimis în judecată în faţa Tribunalului Covasna, pentru lovituri cauzatoare de moarte, infracţiune prevăzută de articolul 183 din Codul penal, pe domnii Héjja, Paizs, Reiner şi Konrád şi doamna Filip Orbán Daniela Kamilla, care participaseră la manifestaţiile din decembrie 1989. El şi-a fondat rechizitoriul pe declaraţiile mai multor martori şi pe un raport de expertiză medico-legală referitor la cauzele decesului lui Aurel Agache. El a expus că, în timpul evenimentelor din 22 decembrie 1989, acuzaţii, împreună cu alte persoane neidentificate, au agresat pe ofiţerul de miliţie Aurel Agache, şi i-au dat lovituri de pumn şi lovituri de picior care i-au cauzat moartea. El a indicat că, reieşea din declaraţiile martorilor Kozma Gizella şi Vardo Vilmos că domnii Héjja, Paizs şi Reiner loviseră victima în mai multe reprize; el a precizat că domnul Konrád nu a fost interogat pentru-că a părăsit ţara.

30. Faptele, aşa cum sunt reţinute de parchet, pot fi redate pe scurt în modul următor. După ce au auzit despre ştirea fugii soţilor Ceauşescu, mai mulţi locuitori ai oraşului Târgu-Secuiesc s-au dus în centrul oraşului. Ei au distrus simbolurile de putere şi au spart mai multe vitrine ale librăriilor. Sosită la sediul miliţiei, mulţimea a asediat intrarea şi a aruncat pe fereastră documente şi mobilier, apoi a agresat mai mulţi ofiţeri de miliţie, printre care Aurel Agache. Aceştia au părăsit clădirea, şi manifestanţii i-au dat foc. Aurel Agache a fost atunci lovit de două sau trei persoane neidentificate, dar a fugit, cu ajutorul martorilor Csesznék Olivér şi Kratochwil Lászlo. El a alergat spre centrul oraşului, dar a fost prins din nou de mulţime şi snopit în bătaie. El a reuşit să se refugieze într-o farmacie, dar numai pentru câteva clipe. La vederea violenţelor, martorul Kele Mihail, medic, a chemat o ambulanţă. Când a sosit aceasta, Aurel Agache a urcat, dar mulţimea a împiedicat vehiculul să plece. După declaraţiile martorilor, inculpaţii Héjja, Paizs şi Reiner au scos victima din ambulanţă şi au lovit-o. Inculpata Filip Orbán Daniela Kamilla i-a dat mai multe lovituri în torace şi în cap cu tocul de la cizme, şi domnul Konrád l-a lovit cu picioarele peste gât şi peste piept. Aurel Agache a decedat imediat. Rechizitoriul a precizat, în mod egal, că prima reclamantă, soţia lui Aurel Agache, nu s-a constituit parte civilă şi a cerut numai ca vinovaţii să fie pedepsiţi.

31. În 9 februarie 1998, printr-o încheiere de şedinţă, Tribunalul Covasna a introdus în cauză, în calitate de părţi civile, pe cei cinci copii majori ai lui Aurel Agache. În aceeaşi zi, avocatul părţilor civile a cerut, cu titlu de daune şi interese, 500 milioane de lei pentru soţia victimei şi 100 milioane de lei pentru fiecare din cei cinci copii. Tribunalul a amânat procesul la cererea domnului Paizs pentru a-i lăsa timp să-şi pregătească apărarea. În 25 februarie 1998, tribunalul a amânat din nou procesul, pe motiv că Filip Orbán Daniela Kamilla nu era nici prezentă nici reprezentată de un avocat la audiere.

32. În 16 martie 1998, domnul Héjja a cerut tribunalului amânarea procesului pentru motive de sănătate.

33. Pe 25 martie 1998, tribunalul a audiat pe domnul Reiner, care a negat că a participat la agresarea lui Aurel Agache. Procesul a fost amânat la 27 aprilie 1998 pe motiv de absenţă a doamnei Filip Orbán Daniela Kamilla şi a domnului Konrád. În 24 aprilie 1998, poliţia a întocmit un proces verbal constatând că domnul Konrád şi doamna Filip Orbán Daniela Kamilla nu mai locuiau la Târgu-Secuiesc şi că au emigrat în Ungaria.

34. Printr-o cerere înregistrată la Curtea Supremă de Justiţie din 6 aprilie 1998, reclamanţii solicită strămutarea procesului, argumentând în special, că era inadmisibil ca cercetarea preliminară a procesului să dureze aproape opt ani; că un partid politic exercită presiuni puternice asupra diferitelor persoane, şi că erau proferate ameninţări împotriva lor şi împotriva avocatului care îi reprezenta în faţa tribunalelor. Ei au constatat, în mod egal, că procurorul care ancheta cazul era soţul judecătoarei însărcinată cu examinarea de fapt.

35. Prin încheierea de şedinţă din 3 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a trimis procesul în faţa Tribunalului Bucureşti şi a anulat toate actele de procedură efectuate în faţa Tribunalului Covasna.

36. În 7 septembrie 1998, domnul Héjja a cerut amânarea procesului pentru motiv de sănătate.

37. În 10 septembrie, 5 noiembrie şi 3 decembrie 1998, Tribunalul Bucureşti a amânat procesul, constatând atât absenţa inculpaţilor cât şi cea a reprezentantului reclamanţilor.

38. În 5 noiembrie 1998, în timpul unei şedinţe publice, Tribunalul București a constatat că domnul Konrád nu a putut fi citat să se înfăţişeze la audiere căci era plecat definitiv în Ungaria, şi a cerut să fie citat să se prezinte prin afişare pe uşa consiliului municipal.

39. În 21 decembrie 1998, tribunalul îl audiază pe domnul Reiner. Acesta îşi menţine declaraţiile precedente şi repetă că el nu a fost implicat în acţiuni. El a afirmat că nu l-a văzut pe domnul Paizs agresând victima şi nu poate să spună ce făceau ceilalţi inculpaţi în timpul evenimentelor în cauză. De asemenea, el a reamintit faptul că în anul 1997 a fost invitat la Parchet pentru a da o declaraţie referitoare la faptele imputate. Domnul Konrád, care nu era prezent, a fost reprezentat de un avocat din oficiu.

40. În timpul aceleaşi audieri, tribunalul dând curs la cererea formulată de avocatul domnilor Paizs, Reiner şi Héjja pentru audierea martorilor care fuseseră interogați în timpul urmăririi în 1991, 1992 şi 1997, a cerut citarea lor pentru a se înfăţişa la audierea din 18 ianuarie 1999.

41. În 18 ianuarie 1999 Tribunalul a respins cererea de amânare a audierii formulată de inculpaţii în cauză din cauza absenţei avocatului lor care a fost înlocuit printr-unul din colaboratorii săi. El îl audiază pe domnul Paizs, apoi trei martori, Vardo Vilmos, Duka Eugen şi Lote Ludovic, care făcuseră depoziţii în timpul urmăririi penale.

42. Ceilalți martori care făcuseră depoziţii în timpul cercetării neprezentându-se la audieri, Tribunalul a estimat că audierea lor nu mai este necesară şi că cererea în acest sens tindea în realitate să întârzie procesul. Fără a-şi motiva decizia el estimează în plus că audierea martorilor care nu se prezentaseră la audiere nu mai era posibilă şi sprijinindu-se pe articolul 329 din codul de procedură penală, a dispus citirea depoziţiilor lor, depuse în dosarul de urmărire penală. În timpul anchetei doi dintre reclamanţi au depus mărturie în mod egal în calitate de părţi civile.

43. În 15 februarie 1999, Tribunalului Bucureşti a condamnat pe domnii Héjja şi Paizs la pedepse de 4 ani închisoare fiecare, doamna Filip Orbán Daniela Kamilla la o pedeapsă de 7 ani şi domnul Reiner la 3 ani cu suspendare pentru lovituri cauzatoare de moarte. Inculpatul Konrád a fost achitat din lipsă de probe. Cei patru coinculpați găsiți vinovaţi au fost obligaţi în mod egal să plătească în solidar 10 milioane de lei la soţia lui Aurel Agache cu titlu de daune materiale şi 50.000.000 lei la fiecare parte civilă cu titlu de daune morale. Tribunalul şi-a fondat sentinţa pe probele care figurau deja în dosar, pe declarațiile inculpaţilor Reiner şi Paizs cât şi pe depoziţiile celor trei martori din cadrul urmării penale. El a estimat că faptele descrise în rechizitoriul parchetului erau dovedite în întregime.

44. Cei patru condamnaţi şi parchetul au declarat apel împotriva sentinţei. Condamnaţii au cerut să fie achitaţi pe motiv că faptele reproşate nu constituiau infracţiuni ci acte revoluţionare. Ei au susţinut că victima fusese agresată de mai multe persoane şi că era imposibil să se stabilească cu certitudine identitatea celor care participaseră la această agresiune.

45. Parchetul a cerut condamnarea domnului Konrád cât şi revocarea suspendării executării pedepsei domnului Reiner.

46. În timpul audierii din 01 octombrie şi din 05 noiembrie 1999, avocatul domnilor Paizs, Héjja şi Reiner a cerut audierea de către curte a tuturor martorilor care făcuseră depoziţii în timpul urmăririi penale, în 1991, 1992 şi 1997. Avocatul din oficiu care îl reprezenta pe domnul Konrád s-a alăturat acestei cereri. În timpul audierii din 05 noiembrie 1999 curtea a respins cererea lor pe motiv că declaraţiile acestor martori fuseseră citite în faţa Tribunalului din Bucureşti.

47. Printr-o decizie din 18 noiembrie 1999 Curtea de Apel Bucureşti a dat câştig de cauză Parchetului considerând că Tribunalul n-ar fi trebuit să dispună să fie suspendată executarea pedepsei domnului Reiner. Pe baza declaraţiilor făcute de martorii Pinti Hilda Silvia şi Hosu Petru în timpul urmăririi penale, ea a recunoscut pe domnul Konrad ca fiind vinovat de lovituri cauzatoare de moarte asupra lui Aurel Agache. Ea a respins apelul domnilor Paizs, Reiner şi Héjja, considerând pe baza declaraţiilor făcute în timpul urmăririi penale de către martorii Kozma Gizella, Hosu Petru şi Vardo Vilmos că intimaţii (les intereses) agresaseră victima. Pe de altă parte ea a găsit surprinzătoare cererea de achitare formulată de avocatul domnului Héjja, în măsura în care acesta din urmă recunoscuse în cursul procedurii că a participat la fapte.

48. Inculpaţii au formulat un recurs şi au cerut achitarea lor, susţinând că ei nu au comis faptele reproşate. Ei au susţinut că domnul Paizs nu a fost prezent la locul agresiunii; că domnul Reiner a fost prezent acolo dar că nu a agresat victima; şi că domnul Konrád nu a fost citat corect.

49. Parchetul a formulat în mod egal un recurs şi a cerut schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute pentru domnii Konrád şi Reiner de la lovituri cauzatoare de moarte în omor.

50. Printr-o decizie din 26 martie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat faptele care au fost stabilite de celelalte tribunale şi a respins recursul ca fiind nefondat.

B. Executarea pedepsei date terţilor condamnaţi pentru lovituri cauzatoare de moarte lui Aurel Agache

51. Pe 9 mai 2001 mandatele de executare a pedepselor au fost emise pentru cele cinci persoane condamnate.

52. Domnul Héjja a fost încarcerat pe 09 iulie 2001. Opt luni mai târziu, în 18 martie 2002, el a fost eliberat pe baza unei graţieri individuale.

53. Domnul Reiner a fost încarcerat în 05 august 2001 în urma unui mandat de urmărire generală emis împotriva sa. Pe 05 februarie 2003 el a beneficiat de o eliberare condiţionată dispusă de Judecătoria Braşov.

54. Doamna Filip Orbán Daniela Kamilla s-a sustras de la executarea pedepsei cu închisoarea deşi a fost emis un mandat general de urmărire împotriva sa. Ea ar locui actualmente în Ungaria.

55. În 18 aprilie 2007 Tribunalul Municipiului Bucureşti emite un mandat european de arestare. Până la această dată acest mandat nu a fost executat.

56. Printr-o decizie din 5 noiembrie 2007 Tribunalul din Budapesta a refuzat executarea mandatului european de arestare pe motiv că doamna Filip Orbán Daniela Kamilla are dublă naţionalitate, ungară şi română. El a considerat că condamnarea reclamatei în absenţa sa nu este recunoscută de legea maghiară ceea ce constituia unul din motivele de ordine publică, justificând neluarea de măsuri cu privire la aceasta; şi a decis suspendarea procedurii, autorităţile române necomunicând certificatul care atestă legislaţia română aplicabilă.

57. Domnul Paizs se sustrage în mod egal de la executarea pedepsei cu închisoarea. Şi el trăieşte în Ungaria. Un mandat general de urmărire a fost emis împotriva lui pe 26 iunie 2001. În 04 august 2003 autorităţile ungare au refuzat să execute cererea de extrădare comunicată de autorităţile române, estimând că probele administrate împotriva reclamatului nu erau suficiente pentru a-i stabili vinovăţia.

58. În 18 aprilie 2007 Tribunalul Municipiului Bucureşti a emis un mandat european de arestare împotriva domnului Paizs. Până astăzi acest mandat nu a fost executat. În 18 iunie 2008 ministerul român al justiţiei l-a informat pe reclamantul Aurel Dionisie Agache că mandatul european de arestare nu a fost transmis autorităţilor ungare căci nu se ştia dacă domnul Paizs se găsea încă în Ungaria.

59. Domnul Konrád se sustrage în mod egal de la executarea pedepsei cu închisoare deşi a fost emis un mandat de urmărire împotriva sa. El ar locui în Ungaria. În 18 aprilie 2007 Tribunalul Municipiului Bucureşti a emis un mandat european de arestare împotriva sa.

60. Printr-o decizie din 05 noiembrie 2007 Tribunalul din Budapesta a refuzat să execute mandatul european de arestare pe motiv că domnul Konrád avea dublă naţionalitate ungară şi română şi a invocat aceleaşi motive ca şi pentru doamna Filip Orbán Daniela Kamilla. El a decis să suspende procedura.

61. În ceea ce privește despăgubirile civile suportate de cele cinci persoane condamnate, reclamanții au început o procedură de executare silită care este încă în curs până la această dată; ei încearcă din 2001 să obţină exequatorul în Ungaria a deciziei definitive pe care au obţinut-o în România.

C. Procedura referitoare la decesul domnului Agache efectuată în Ungaria.

62. Printr-o decizie din 4 august 2003 procurorul Procuraturii Judeţene Békés referindu-se la elementele probatorii reunite în cadrul anchetei conduse de autorităţile române a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la domnul Paizs pe motiv că nu existau probe de responsabilitate de acuzare în decesul violent al domnului Aurel Agache.

D. Raportul publicat în 1991 de o comisie parlamentară.

63. În 31 decembrie 1990 o comisie parlamentară formată din douăzeci şi cinci de deputaţi şi senatori a fost creată în sânul parlamentului român pentru a examina alegaţiile conform cărora ar fi avut loc violări ale drepturilor omului în judeţele Harghita şi Covasna în 22 decembrie 1989. Această comisie a stabilit un raport pe care parlamentul l-a adoptat în 14 octombrie 1991 şi al cărui capitol al doilea îndreaptă atenţia spre « [l]revoluţia din decembrie şi evenimentele legate de aceasta în judeţele Covasna şi Harghita ». Părţile relevante din acest capitol sunt după cum urmează:

« În 22 şi 23 decembrie [1989], au fost distruse 35 de posturi de miliţie din raza judeţului Harghita şi 3 în judeţul Covasna. Participanţii la aceste evenimente– (...) – au devastat tot ce le-a ieşit în cale: staţii de radio, televizoare, telefoane, vestimentaţie, arhive, fişete cu diverse obiecte. În multe cazuri, după aceea clădirilor li s-a dat foc pentru a se înlătura orice urmă. (...) Din păcate, acţiunile devastatoare nu s-au oprit aici, participanţii începând să se răfuiască cu cadrele de miliţie şi securitate (...) Astfel, în judeţele Harghita şi Covasna au fost omorâte 7 persoane, 6 fiind cadre active şi de rezervă din fostele organe de miliţie şi securitate (...) Cei omorâţi (...), maior Agache Aurel de la miliţia din Târgu Secuiesc, (...) nu au folosit în nici un moment armamentul din dotare. Astfel, maiorul Agache Aurel din Târgu Secuiesc a fost linşat efectiv de cei adunaţi, după aceea cadavrul fiind scuipat şi lovit în continuare de cei ce treceau prin zonă, în pleoape i s-au pus o monedă şi emblema de la caschetă iar în gură un şobolan. În final s-a încercat să i se dea foc arzându-se uniforma.

(...)

În afară de aceste cazuri grave, 104 ofiţeri şi subofiţeri de miliţie şi de la Securitate au fost maltrataţi suferind traumatisme corporale, comoţii cerebrale şi fracturi multiple, (...) »

Raportul specifică în mod egal că ancheta penală în ceea ce priveşte decesul violent al lui Agache este în curs.

II. DREPTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL ŞI PRACTICA PERTINENTĂ

64. Esenţialul dispoziţiilor relevante din Codul Penal ce guvernează infracţiunile împotriva vieţii este descris în decizia Pantea c. România i , nr. 33343/96, § 154, CEDH 2003 VI (extras ).

65. Decizia Cadru 2002/584/JAI cu privire la mandatul european de arestare şi procedurile de predare între Statele Membre adoptată de Consiliul Uniunii Europene în 13 iunie 2002 (JO L 190 din 18 iulie 2002, p. 1) prevede executarea în orice stat membru a mandatelor europene de arestare emis de un alt stat membru printr-o procedură penală sau de executare a unei pedepse privative de libertate. Articolele 3 şi 4 enunţă motivele de neexecutare a mandatului european de arestare care pot să fie invocate de autoritatea judiciară a statului membru de execuţie. Articolul 5 prevede garanţiile de furnizat de statul membru emitent în cazuri speciale. În părţile sale relevante :

Articolul 5

Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale

Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispoziţiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții :

1) atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță pronunțate printr-o decizie dată în absența uneia dintre părți și în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în alt mod despre data și locul audierii care a dus la decizia dată în absență, predarea poate fi supusă condiției ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent și să fie prezentă la judecată; (...) »

66. România a transpus în dreptul intern decizia cadru 2002/584/JAI referitoare la mandatul european de arestare prin legea 302/2004 asupra cooperării judiciare în materie penală publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 01 iulie 2004. Această lege a fost modificată succesiv prin legea nr. 224/2006 publicată în Monitorul oficial nr 534 din 21 iunie 2006, apoi prin legea nr. 228/2008 publicată în Monitorul oficial nr. 758 din 10 noiembrie 2008.

ÎN DREPT

I. ASUPRA ALEGAŢIILOR DE VIOLARE A ARTICOLULUI 2 DIN CONVENŢIE

67. Reclamanţii se plâng că ancheta asupra circumstanţelor decesului tatălui lor n-a fost efectivă. Ei invocă articolul 2 din Convenţie care este redactat astfel :

« 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege (...) »

A. Asupra admisibilităţii

68. Sprijinindu-se pe concluziile la care a ajuns Curtea în cazul Blečić c. Croaţieiii ([GC], nr. 59532/00, § 63-69, CEDH 2006 III), guvernul ridică o excepţie preliminară rezultată din incompatibilitatea ratione temporis a cererii. El trage concluzia că la momentul ineficacităţii anchetei şi a perioadei de inactivitate denunţată de reclamanţi România nu ratificase încă Convenţia.

69. Curtea aminteşte principiile expuse în cazul Šilih c. Slovénieiii ([GC], nr. 71463/01, §§ 159-163, 9 aprilie 2009) conform cărora cerinţa de procedură care conţine articolul 2 de a duce o anchetă efectivă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă, deşi ea rezultă din acte privind aspectele materiale ale articolului 2, ea poate să dea loc unui proces verbal de constatare a « ingerinţei » distincte şi independente în sensul cazului Blečićiv (precitat, § 88). În această măsură ea poate să fie considerată ca o obligaţie detaşabilă rezultând din articolul 2 şi putând fi impusă statului, chiar când decesul a survenit înaintea datei intrării în vigoare a Convenţiei cu privire la acest stat.

Totuşi ţinând cont de principiul securităţii juridice, competenţa temporală a Curţii pentru a verifica respectarea obligaţiei procedurale care decurge din articolul 2 referitor la un deces anterior datei critice nu este fără limite.

În primul rând, în cazul unui deces survenit înaintea datei critice, singurele fapte şi/sau omisiunile de natură procedurală posterioare acestei date pot să releve competenţa temporală a Curţii. În al doilea rând, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de articolul 2 să devină aplicabile trebuie să existe o legătură veritabilă între deces şi intrarea în vigoare a convenţiei cu privire la statul reclamat. Astfel trebuie să fie stabilit că o parte importantă din măsurile procedurale impuse de această dispoziţie – ca o anchetă efectivă asupra decesului persoanei avută în vedere – au fost sau au putut să fie puse în aplicare după data critică. Curtea nu exclude totuşi, că în anumite circumstanţe această legătură se poate baza în mod egal pe necesitatea verificării că garanţiile oferite de convenţie şi valorile care o susţin sunt protejate într-un mod real şi efectiv.

70. În speţă, Curtea observă că procedura îndreptată împotriva autorilor loviturilor cauzatoare de moarte asupra lui Aurel Agache a fost iniţiată în decembrie 1989 dar a continuat după 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de România, şi a făcut obiectul unui decizii definitive a Curţii Supreme de Justiţie în 26 martie 2001.

71. Aplicând circumstanţelor din speţă principiile enunţate mai sus, Curtea relevă că, dacă decesul părintelui reclamanţilor s-a produs cu 5 ani înaintea intrării în vigoare a Convenţiei cu privire la România, ansamblul procedurilor în faţa jurisdicțiilor penale şi civile, în faza anchetei preliminare au fost angajate şi duse după această dată. Este adevărat că procedura penală a debutat în 27 decembrie 1989 când parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna a deschis o anchetă penală in rem asupra cauzelor decesului şi că domnii Héjja şi Paizs şi doamna Filip Orbán Daniela Kamilla au fost anchetaţi pentru moartea victimei în 27 noiembrie respectiv 4 decembrie 1991. Totuşi cea mai mare parte a anchetei s-a derulat după 1997, adică după data critică (paragrafele 22 şi următoare, de deasupra).

72. Curtea observă că plângerea procedurală a reclamanţilor este, în esenţă, procedura de mai sus, care s-a desfăşurat după intrarea în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte România, şi care a avut obiectul de a stabili circumstanţele morţii şi orice răspundere posibilă.

73. În lumina consideraţiilor care o preced Curtea consideră că ea este competentă ratione temporis pentru cunoaşterea alegaţiei de violare a articolului 2 în aspectul său procedural, similar, ea a fost pentru a cunoaşte alegaţia violării articolului 6 cu privire la persoane condamnate în aceeaşi procedură ca cea care face obiectul prezentei cereri (vezi Reiner şi alţii c. Româniav, nr. 1505/02, § 49, 27 septembrie 2007). Ea se limitează la a cerceta dacă faptele survenite după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la România relevă o violare a acestei dispoziţii.

74. Rezultă că excepţia preliminară a guvernului trebuie să fie respinsă. Cererea nelovindu-se de orice alt motiv de inadmisibilitate, este declarată admisibilă.

B. Asupra fondului

75. Reclamanții estimează că ancheta asupra circumstanţelor decesului aproapelui lor nu a fost condusă într-un mod independent şi imparţial. Ei subliniază în special că procedura a durat 11 ani şi 3 luni, din care 6 ani şi 9 luni după ratificarea Convenţiei de România. În plus tribunalele n-ar fi procedat la audierea martorilor apărării şi ai acuzării iar audierile s-au derulat într-o manieră formală. Din acest punct de vedere reclamanţii înţeleg să se sprijine pe concluziile la care a ajuns Curtea în ceea ce priveşte cererea celor patru persoane condamnate în aceeași procedură (Reiner şi alţii, precitată).

76. Făcând trimitere la decizia de inadmisibilitate dată în cazul Cubanit c. Româniavi (nr. 31510/02, CEDO, 4 ianuarie 2007), guvernul susţine de partea sa că ansamblul procedurii penale duse de autorităţile naţionale ca urmare a decesului lui Aurel Agache a permis stabilirea cauzei decesului său, identificarea şi sancţionare vinovaţilor şi s-a acordat o reparaţie reclamanţilor.

Guvernul este conştient de faptul că a avut o perioadă de inactivitate a organelor însărcinate cu ancheta dar o atribuie « contextului general socio-politic al perioadei următoare revoluţiei din 1989 », care nu poate fi imputat autorităţilor responsabile de anchetă.

În plus, se are în vedere complexitatea specială a cauzei, reamintind că Aurel Agache a fost victima violenţei mulţimii care ieşit pe stradă pentru a demonstra împotriva reprezentanţilor puterii comuniste, din care făcea parte, fiind la timpul respectiv ofițer de miliţie.

77. Curtea va examina caracterul efectiv al anchetei în ceea ce priveşte decesul lui Aurel Agache în lumina principiilor bine stabilite în materie (a se vedea, între altele, Voiculescu c. Româniavii, nr. 5325/03, §§ 30-31, 3 februarie 2009).

78. În speţă procedura a durat mai bine de 11 ani din care aproximativ 7 ani după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la România în 20 iunie 1994.

79. Curtea consideră ca şi guvernul că ancheta a fost extrem de complexă, ea relevă totuşi că după ratificarea Convenţiei, timp de mai bine de trei ani, începând din 20 iunie 1994 până în noiembrie 1997, autorităţile române însărcinate cu ancheta nu au luat nici o măsură pentru a o finaliza, şi nici un act de procedură nu a fost iniţiat ( a se vedea de asemenea Reiner şi alţiiviii, precitat, § 58).

Numai după ce a primit o solicitare scrisă a acestui rezultat din partea parchetului ierarhic superior, şi anume parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna a trimis în judecată, la data de 15 decembrie 1997, cele cinci persoane suspectate că au agresat şi omorât pe Aurel Agache. Cu toate acestea, pentru ca o anchetă să poată fi considerată eficientă, autorităţile trebuie să dea dovadă de diligenţă şi celeritate (vezi Mahmut Kaya c. Turcieiix, nr. 22535/93, §§ 106-107, CEDO 2000 III şi Türkmen c. Turcieix, nr. 43124/98, §§ 54 şi următorul, 19 decembrie 2006).

80. Guvernul justifică această lungă perioadă de inactivitate referindu-se la « contextul general socio-politic al perioadei care urmează după revoluţia din 1989 », care, după el, nu poate să fie imputată autorităţilor responsabile de anchetă. Ţinând cont de concluziile la care a ajuns în cazul Reiner şi ceilalţixi precitat (§§ 50 şi 57-59), Curtea nu poate să considere că inactivitatea autorităţilor este justificată de elementele din dosar.

81. Deşi rezultă din scrisorile schimbate între reclamanţi şi autorităţi din 1990 până în 1992 că ancheta comporta dificultăţi datorate faptului că martorii au revenit asupra declaraţiilor lor, tribunalele nu au audiat decât trei martori şi doi dintre inculpaţi şi s-au bazat pe declaraţiile făcute de alţi martori în timpul urmăririi penale ori ar fi trebuit, în absenţa altor probe, să audieze martorii oculari care depuseseră mărturie pentru a stabili faptele şi identitatea responsabililor (voir, mutatis mutandis, Reiner et autresxii, precitat §§ 72-77, şi Halit Çelebi c. Turcia xiii , nr. 54182/00, § 60, 2 mai 2006).

82. Curtea notează apoi că cazul Cubanit menţionat mai sus invocat de guvern avea în vedere eficacitatea unei anchete referitoare la decesul unui marinar atins de malarie în timpul unei călătorii în Brazilia. În acest caz motivele obiective care au condus la prelungirea procedurii era că victima decedase în străinătate şi că martorii călătoreau mult, ceea ce nu este cazul în speţă.

83. În sfârşit Curtea constată că trei dintre persoanele condamnate pentru lovituri cauzatoare de moarte a domnului Aurel Agache nu au executat pedepsele cu închisoarea pronunţate împotriva lor pentru că autorităţile române nu au întocmit formalităţile de extrădare necesare. (vezi, mutatis mutandis, Okkali c. Turcia xiv , nr. 52067/99, § 76, CEDO 2006 ... (extras)).

84. În consecinţă estimează că în speţă procedura penală nu a fost condusă cu suficientă diligenţă. Astfel în circumstanţele specifice cazului procedura litigioasă nu a oferit un remediu corespunzător pentru încălcarea valorilor consacrate în articolul 2 al Convenţiei.

În consecinţă, a avut loc violarea acestei dispoziţii pe latura procedurală.

II. ASUPRA CELORLALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI

85. Invocând articolul 6 al Convenţiei reclamanţii se plâng de durata excesivă a procedurii la care au participat în calitate de părţi civile şi care a fost tranşată definitiv în 26 martie 2001 prin decizia Curţii Supreme de Justiţie.

86. Considerând că plângerea se analizează într-o reiterare a celei care a fost ridicată sub unghiul articolului 2 al Convenţiei şi ţinând cont de concluziile sale, care figurează la paragraful 84 de mai sus, Curtea estimează că nu este cazul să decidă asupra admisibilităţii şi a temeiului acestei plângeri.

III. DESPRE APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

87. În termenii articolului 41 al Convenţiei,

« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »

A. Prejudiciu

88. Reclamanţii cer 550.00 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care ei estimează că l-au suferit. Ei solicită în mod egal 175.357 (EUR) cu titlu de prejudiciu material, din care 10.357 (EUR) pentru reclamanta Ileana Agache, singură, această din urmă sumă reprezentând în special, suma totală a salariilor pe care victima le-ar fi putut percepe până când copii săi ar fi atins majoratul. Reclamanţii estimează că la momentul în care Aurel Agache a decedat avea patru copii minori, reclamanţii Ioan Agache în vârstă de 17 ani la timpul respectiv, Andrei Ovidiu Agache 16 ani, Ileana (Depner) Agache 12 ani, Liviu Agache 10 ani. Ei subliniază în mod egal că au trebuit să părăsească oraşul în urma decesului părintelui lor şi că reclamanta Ileana Agache a trebuit să-şi abandoneze serviciul. După părerea lor, pasivitatea autorităţilor în stabilirea responsabilităţii penale a decesului violent al aproapelui lor a fost pentru ei sursă de suferinţe morale incomensurabile; şi cererile repetate pe care au trebuit să le facă pentru a se informa de evoluţia anchetei după 1994 au constituit pentru ei o profundă umilinţă.

89. Guvernul consideră că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat de reclamanţi şi încălcarea alegată a obligaţiei de anchetă efectivă asupra decesului lui Aurel Agache. În plus el estimează ca fiind excesivă suma reclamată cu titlu de prejudiciu moral.

90. Curtea nu remarcă legătura de cauzalitate între violarea constatată şi prejudiciul material alegat şi respinge cererea formulată cu acest titlu. Cu toate acestea, consideră că este cazul să acorde reclamanţilor, în comun, 25 000 EUR pentru prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

91. Reclamanţii cer în mod egal 3500 EURO pentru costuri şi cheltuieli angajate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii, din care 500 de euro cu titlu de cheltuieli de executare a deciziei interne definitive, acordate lor ca daune interese. Ei au comunicat nişte acte justificative de plată de 2044 lei româneşti ( RON) care corespund cheltuielilor angajate pentru traduceri în special pentru a traduce documentele din ungară în română, cât şi 5 000 000 lei vechi româneşti (ROL) care corespund onorariilor plătite avocatului pentru a-i reprezenta în faţa instanţelor naţionale.

92. Guvernul consideră că reclamanţii nu au prezentat acte justificative pentru cheltuielile lor de reprezentare în faţa Curţii

93. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă şi ţinând cont de documentele din posesie şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 1000 de euro, cu toate cheltuielile însumate şi o acordă reclamanţilor.

C. Dobânzi moratorii

94. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă ;

2. Hotărăşte, că a avut loc încălcarea articolului 2 din Convenţie în ceea ce priveşte latura sa procedurală ;

3. Hotărăşte, că nu a avut loc examinarea admisibilităţii şi a temeiului capătului de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie ;

4. Hotărăşte

a) ca statul pârât să plătească reclamanţilor, împreună, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 25.000 EUR (douăzeci şi cinci de mii de euro), convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, cu titlu de daune morale la care trebuie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit ;

b) ca statul pârât să plătească reclamanţilor, împreună, concomitent 1000 EUR (una mie euro) convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată ;

c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 20 octombrie 2009 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte

*****************

NOTE DE FINAL (CITATELE LA CARE SE FACE REFERIRE ÎN SENTINŢĂ).

i Pantea c. România, nr. 33343/96,

§ 154. Dispoziţiile pertinente din Codul penal sunt următoarele:

Capitolul I

Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii

Articolul 180

Loviri şi alte violenţe

"Lovirea sau orice violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. (...)

Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (...)

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (...)"

Articolul 182

Vătămarea corporală gravă

"Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult de 60 de zile sau care a antrenat una dintre consecinţele următoare: pierderea unui organ sau simţ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică (...) se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani."

Articolul 174

Omorul

"Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Tentativa se pedepseşte."

Capitolul II

Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei

Articolul 267

Supunerea la rele tratamente

"Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."

Articolul 2671

Tortura

"Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. (...)

Tentativa se pedepseşte."

*****************

ii Blečić c. Croaţiei ([GC], nr. 59532/00, § 63-69

1. The Court notes that no plea of inadmissibility on account of lack of jurisdiction ratione temporis was made by the Government at the admissibility stage. Nevertheless, the Chamber decided in its final decision on admissibility to examine its temporal jurisdiction of its own motion, holding that the issue called for consideration. The Government raised their objection ratione temporis for the first time in their observations before the Grand Chamber. The applicant, for her part, did not ask the Court to dismiss the Government’s preliminary objection in application of Rule 55 of the Rules of Court, according to which “any plea of inadmissibility must, in so far as its character and the circumstances permit, be raised by the respondent Contracting Party in its written or oral observations on the admissibility of the application”.

2. The question therefore arises whether the Government are estopped from raising their preliminary objection at this stage of the proceedings.

3. The Court reiterates that the Grand Chamber is not precluded from deciding questions concerning the admissibility of an application under Article 35 § 4 of the Convention, since that provision enables the Court to dismiss applications it considers inadmissible “at any stage of the proceedings”. Thus, even at the merits stage the Court may reconsider a decision to declare an application admissible if it concludes that it should have been declared inadmissible for one of the reasons given in the first three paragraphs of Article 35 of the Convention (see, inter alia, Azinas v. Cyprus [GC], no. 56679/00, § 32, ECHR 2004-III, and Odièvre v. France [GC], no. 42326/98, § 22, ECHR 2003-III).

4. In the instant case the Court finds that, notwithstanding the requirements of Rule 55 of the Rules of Court, which in any event must be interpreted in a manner compatible with the Convention, in particular Article 32 thereof, the Government cannot be considered to be precluded from raising the issue of temporal jurisdiction before the Grand Chamber.

5. Firstly, incompatibility ratione temporis is a matter which goes to the Court’s jurisdiction rather than a question of admissibility in the narrow sense of that term. Since the scope of the Court’s jurisdiction is determined by the Convention itself, in particular by Article 32, and not by the parties’ submissions in a particular case, the mere absence of a plea of incompatibility cannot extend that jurisdiction. To hold the contrary would mean that where a respondent State waived its right to plead or omitted to plead incompatibility, the Court would have to rule on the merits of a complaint against that State concerning a right not guaranteed by the Convention or on a Convention right not yet binding on it, for example by virtue of a valid reservation clause (incompatibility ratione materiae) or because it has not yet ratified an additional Protocol (incompatibility ratione personae).

The same has to be true for the Court’s temporal jurisdiction, since the non-retroactivity principle (see paragraph 45 above) operates to limit ratione temporis the application of the jurisdictional, and not only substantive, provisions of the Convention.

Accordingly, the Court, in line with the position taken by the Commission on this point (see Nielsen v. Denmark, no. 343/57, Commission decision of 2 September 1959, Yearbook 2, p. 454), has to satisfy itself that it has jurisdiction in any case brought before it, and is therefore obliged to examine the question of its jurisdiction at every stage of the proceedings.

6. Secondly, the Court has already held that it is not open to it to set aside the application of another admissibility criterion, namely the six-month rule, solely because a Government has not made a preliminary objection to that effect (see Walker v. the United Kingdom (dec.), no. 34979/97, ECHR 2000-I). In reaching that conclusion it explained that the six-month rule, in reflecting the wish of the Contracting Parties to prevent past decisions being called into question after an indefinite lapse of time, served the interests not only of the respondent Government but also of legal certainty as a value in itself. It added that the rule marked out the temporal limits of supervision carried out by the organs of the Convention and signalled to both individuals and State authorities the period beyond which such supervision was no longer possible. Having regard to the fact that the purpose of limitations ratione temporis is to preclude the possibility of submitting to the Court, by means of an application, facts dating from a period when the respondent State was not in a position to foresee the international responsibility or legal proceedings to which these facts might give rise, the Court considers that the above reasoning concerning the six-month rule applies a fortiori in the present instance.

7. Thirdly, despite the Government’s failure to raise the relevant objection earlier, and without prejudice to the above-mentioned considerations, the Chamber examined its competence ratione temporis of its own motion and the parties addressed the question in their observations before the Grand Chamber. Accordingly, the issue of temporal jurisdiction is a live issue that must be examined.

*****************

iii Šilih c. Slovénie ([GC], nr. 71463/01, §§ 159-163

8. Against this background, the Court concludes that the procedural obligation to carry out an effective investigation under Article 2 has evolved into a separate and autonomous duty. Although it is triggered by the acts concerning the substantive aspects of Article 2 it can give rise to a finding of a separate and independent “interference” within the meaning of the Blečić judgment (cited above, § 88). In this sense it can be considered to be a detachable obligation arising out of Article 2 capable of binding the State even when the death took place before the critical date.

9. This approach finds support also in the jurisprudence of the United Nations Human Rights Committee and, in particular, of the Inter-American Court of Human Rights, which, though under different provisions, accepted jurisdiction ratione temporis over the procedural complaints relating to deaths which had taken place outside their temporal jurisdiction (see paragraphs 111-18 above).

10. However, having regard to the principle of legal certainty, the Court's temporal jurisdiction as regards compliance with the procedural obligation of Article 2 in respect of deaths that occur before the critical date is not open-ended.

11. First, it is clear that, where the death occurred before the critical date, only procedural acts and/or omissions occurring after that date can fall within the Court's temporal jurisdiction.

12. Second, there must exist a genuine connection between the death and the entry into force of the Convention in respect of the respondent State for the procedural obligations imposed by Article 2 to come into effect.

Thus a significant proportion of the procedural steps required by this provision – which include not only an effective investigation into the death of the person concerned but also the institution of appropriate proceedings for the purpose of determining the cause of the death and holding those responsible to account (Vo, cited above, § 89) – will have been or ought to have been carried out after the critical date.

However, the Court would not exclude that in certain circumstances the connection could also be based on the need to ensure that the guarantees and the underlying values of the Convention are protected in a real and effective manner.


*****************

iv Blečić c. Croaţiei ([GC], nr. 59532/00, § 88

13. In the light of the conclusion that the interference occurred prior to the critical date (see paragraphs 84-85 above), the applicant’s constitutional complaint should be regarded as the exercise of an available domestic remedy. It cannot be argued that the Constitutional Court’s refusal to provide redress, that is, to quash the Supreme Court’s judgment, amounted to a new or independent interference since such obligation cannot be derived from the Convention (see paragraphs 79 and 81 above).

*****************

v Reiner şi alţii c. România, nr. 1505/02, § 49, 27 septembrie 2007

49. În fine, Curtea observă că perioada ce trebuie luată în considerare nu a început în anul 1990, când a început urmărirea penală in rem, ci la data de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a recunoaşterii dreptului de recurs individual de către România. Pe de altă parte, nimeni nu contestă faptul că procedura s-a încheiat la data de 26 martie 2001, data respingerii recursului reclamanţilor prin decizia definitivă a Curţii Supreme (a se vedea paragraful 34). Prin urmare, Curtea reţine că pentru domnii Paizs, Hejja şi Konrad durata procedurii ce trebuie luată în considerare este de 6 ani şi 9 luni, iar pentru domnul Reiner, de 3 ani şi 4 luni.

*****************

vi Cubanit c. România (nr. 31510/02, CEDO, 4 ianuarie 2007)

La data de 4 ianuarie 2007, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a respins, ca inadmisibila, cererea prin care reclamantul Leonte Cubaniţ a invocat încălcarea, de către statul român, a articolelor 2 si 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la viaţă si respectiv dreptul la un proces echitabil.

În fapt, reclamantul a arătat că ancheta penală privitoare la împrejurările morţii fiului său, survenită în străinătate, nu a fost eficientă - una dintre persoanele împotriva căreia a formulat plângere penală nefiind trimisă în judecată, ceea ce încalcă art. 2 din Convenţie. De asemenea, domnul Cubaniţ a reclamat faptul că nu a putut obţine executarea silită a hotărârii prin care societatea comercială la care a fost angajat fiul său a fost obligată să-i plătească suma de 12.000 USD, încălcându-se astfel art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Prin decizia din data de 4 ianuarie 2007, Curtea a constatat că ancheta a condus la stabilirea cauzei decesului, la identificarea şi sancţionarea persoanei vinovate şi la acordarea unei reparaţii juste familiei victimei. În ce priveşte durata acesteia, Curtea a reţinut că autorităţile au demarat ancheta imediat după ce decesul fiului reclamantului li s-a adus la cunoştinţă. Pe de altă parte, faptul că decesul a survenit în străinătate, că martorii călătoreau frecvent şi că inculpatul nu avea reşedinţa în România, au condus la prelungirea procedurii fără ca această situaţie sa fie imputabilă autorităţilor române. De asemenea, procedura în faţa instanţei de fond, care a administrat toate probele solicitate, a durat aproximativ trei ani, perioadă considerată rezonabilă, având în vedere, mai ales, aspectul internaţional al cauzei. În concluzie, ancheta a corespuns standardelor impuse de art. 2 din Convenţie.

În afacerea Cubanit v. România (sentinţa privind acceptabilitatea din 4 ianuarie 2007), Curtea aminteşte că « articolul 2 § 1 impune Statului datoria de a asigura dreptul la viaţă punând la loc o legislaţie penală concretă convingându-l să comită prejudicii împotriva persoanei şi sprijinindu-se pe un mecanism de aplicare conceput pentru a-i preveni, reprima şi sancţiona încălcările. Obligaţia menţionată solicită, prin implicare, ca o anchetă oficială efectivă să fie condusă atunci când un individ îşi pierde viaţa, autorităţile având obligaţia de a acţiona din oficiu, de când afacerea i-a fost adusă la atenţia lor. Scopul esenţial al unei asemenea anchete este de a asigura punerea în aplicaţie efectivă a drepturilor interne care protejează acest drept. Ancheta trebuie să permită stabilirea cauzei decesului şi identificarea şi sancţionarea responsabililor. Este vorba aici de o obligaţie, nu de rezultat ci de mijloace, autorităţile trebuie deci să fi luat măsurile care le erau accesibile în mod rezonabil pentru ca dovezile privind incidentul să fie culese....................

Cubanit c. Roumanie, § 1, 6ème thèse: Or, en l’espèce, la Cour note, avec le Gouvernement, que l’enquête menée a permis d’établir la cause du décès, d’identifier et sanctionner le coupable et a accordé une réparation juste à la famille de la victime. Le requérant conteste l’efficacité de l’enquête, estimant qu’il lui est impossible de faire exécuter les décisions rendues. Or, il lui a été loisible de demander l’aide d’un huissier de justice pour obtenir l’exécution, ce qu’il n’a pas fait. En tout état de cause, la Cour estime que dans les circonstances concrètes de l’espèce, le paiement de la réparation ne peut empiéter sur l’effectivité de l’enquête.

Cubanit c. Roumanie, § 1, 7ème thèse: Cependant, elle considère que la durée de la procédure pénale pourra mettre en cause l’efficacité de l’enquête. Or, bien que le décès soit survenu le 18 octobre 1995, il n’a été porté à la connaissance des autorités roumaines que le 28 mai 1996. Les autorités ont commencé tout de suite à recueillir les témoignages. En outre, le fait que la victime soit morte à l’étranger, que les témoins voyageaient beaucoup et que les suspects ne résidaient pas non plus en Roumanie, avait prolongé la procédure sans qu’aucune faute ne soit imputable aux autorités roumaines. De même, la procédure devant le tribunal de première instance, qui avait administré toutes les preuves requises, a duré environ trois ans, période que l’on peut estimer raisonnable, surtout au regard de l’aspect international de l’affaire.


*****************

vii Voiculescu c. România, nr. 5325/03, §§ 30-31, 3 februarie 2009)

30. Curtea reamintește că art. 2 A§ 1 impune statului obligația de a asigura dreptul la viaţă prin implementarea unei legislații penale concrete, care să descurajeze comiterea de infracțiuni contra persoanei şi care să se sprijine pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, împiedica şi pedepsi încălcările sale. Această obligație presupune, implicit, începerea unei anchete oficiale efective atunci când o persoana își pierde viaţa. Scopul esențial al unei astfel de anchete este să asigure punerea în aplicare efectivă a legislației interne ce protejează acest drept. Ancheta trebuie să permită stabilirea cauzei decesului şi identificarea persoanelor vinovate. Este vorba nu de o obligație de rezultat, ci de o obligație de mijloace; așadar, autoritățile trebuie să fi luat masuri rezonabile pentru culegerea probelor referitoare la incident .

31. Orice deficienţă a anchetei care îi reduce capacitatea de a stabili cauza decesului sau persoanele responsabile riscă să ducă la concluzia că ea nu corespunde acestei norme. În acest context, cerința de promptitudine şi diligenţă rezonabilă este implicită [a se vedea, în special, Havva Dudu Esen împotriva Turciei, nr. 45.626/99, A§A§ 46-48, 20 iunie 2006, Pereira Henriques împotriva Luxemburgului, nr. 60.255/00, A§A§ 56-60, 9 mai 2006, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, A§A§ 108, 136-140, CEDO 2001-III (extrase) si Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22.535/93, A§A§ 106-107, CEDO 2000-III].

*****************

viii Reiner şi alţii c. România , nr. 1505/02, § 58, 27 septembrie 2007).

58. În acest sens, trebuie observat că urmărirea penală a luat sfârşit abia în anul 1997 şi că inactivitatea autorităţilor din perioada 1992—1997 nu pare a fi justificată de elementele dosarului. În plus, în măsura în care majoritatea probelor au fost obţinute încă din anul 1992, nu mai existau alte elemente care ar fi putut să justifice o asemenea durată, în condiţiile în care miza pentru reclamanţi era foarte mare, având în vedere gravitatea infracţiunii ce le era imputată şi nesiguranţa juridică aferentă unei proceduri care s-a desfăşurat, în total, pe o perioadă de aproape 10 ani.

*****************

ix Mahmut Kaya c. Turquie, nr. 22535/93, §§ 106-107

106. The investigation was also dilatory. There were significant delays in seeking statements from witnesses: for example, it took from 17 November 1993 to April 1994 to obtain a fuller and more detailed statement from Hüseyin Kaykaç. There was no apparent activity between 5 May 1993 and September 1993 and no significant step taken from April 1994 until 13 March 1995.

107. The Court does not underestimate the difficulties facing public prosecutors in the south-east region at that time. It recalls that Judge Major Bulut, who gave evidence to the Commission's delegates, explained that he had 500 other investigations under his responsibility. Nonetheless, where there are serious allegations of misconduct and infliction of unlawful harm implicating State security officers, it is incumbent on the authorities to respond actively and with reasonable expedition (see, mutatis mutandis, Selmouni v. France, [GC], no. 25803/94, §§ 76-79, ECHR 1999-V).

*****************

x Türkmen c. Turciei, nr. 43124/98, §§ 54 şi următorul, 19 decembrie 2006).

14. En l'espèce, la procédure diligentée contre les présumés tortionnaires des requérants a débuté le 4 février 1994, date du dépôt de leur plainte (paragraphe 18 ci-dessus), et s'est soldée le 28 juin 2000, date où la Cour de cassation a énoncé que l'action publique se trouvait prescrite depuis juin 1999 (paragraphe 25 ci-dessus).

15. La Cour relève que les policiers mis en cause ont été déférés devant la cour d'assises d'Istanbul, le 13 juin 1994, pour chef d'extorsion d'aveux sous la torture, au sens de l'article 243 du code pénal. On peut donc considérer que le parquet d'Istanbul a promptement identifié les responsables et a établi les éventuelles responsabilités dans un contexte correspondant aux griefs des requérants, donc adéquat.

Ainsi, de l'avis de la Cour, plutôt que de déterminer s'il y a eu une enquête préliminaire cadrant avec les exigences procédurales en jeu, il s'agit d'examiner si la cour d'assisses d'Istanbul avait la volonté d'aboutir à la sanction des responsables.

*****************

xi Reiner şi alţii c. România , nr. 1505/02, (§§ 50 şi 57-59), 27 septembrie 2007).

50. Guvernul arată că, pentru a stabili caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, trebuie ţinut cont de complexitatea cauzei, precum şi de comportamentul părţilor şi al autorităţilor în timpul procedurii. În speţă, faptele imputate reclamanţilor au avut loc în timpul Revoluţiei române, care a avut ca rezultat schimbarea regimului comunist. În acest context, ostilitatea populaţiei faţă de elementele vechii administraţii, din care făcea parte AGACHE AUREL, este un element ce trebuie luat în seamă pentru a justifica lentoarea începutului procedurii.

57. Curtea observă că, ţinând seama de probele aflate la dosar, prelungirea procedurii în litigiu dincolo de un termen rezonabil nu poate fi reproşată reclamanţilor. Aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, absenţa domnului Konrad nu a contribuit la prelungirea procedurii [a contrario, Vayiç împotriva Turciei, nr. 18.078/02, § 44, CEDO 2006-... (extrase)]. În orice caz, aceasta nu ar putea justifica durata perioadelor de inactivitate imputabile autorităţilor şi, cu atât mai puţin, durata totală a procedurii (Maurano împotriva Italiei, nr. 43.350/98, § 25, 26 aprilie 2001).

59. Este adevărat că durata fazei judiciare posterioare încheierii urmăririi penale nu pare a fi nerezonabilă, în măsura în care ea a durat aproximativ 3 ani şi 4 luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Totuşi, având în vedere durata fazei urmăririi penale, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii în litigiu per ansamblu este excesivă şi nu răspunde cerinţei de „termen rezonabil”.

*****************

xii Reiner şi alţii c. România , nr. 1505/02, (§§ 72-77)),27 septembrie 2007).

72. Curtea constată că, în cauza de faţă, majoritatea martorilor ale căror declaraţii au fost luate în considerare de instanţele naţionale pentru a-şi întemeia deciziile nu au fost niciodată audiaţi de un judecător, cu excepţia lui VARDO VILMOS, audiat de Tribunalul Bucureşti. În faţa acestei instanţe şi contrar declaraţiei date în cursul urmăririi penale, acest martor a negat că i-ar fi văzut pe reclamanţi agresând victima. Totuşi, Curtea observă că instanţele nu au arătat motivele care le-au determinat să acorde întâietate mărturiei făcute de VARDO VILMOS în cursul urmăririi penale mai degrabă decât declaraţiei pe care acesta a făcut-o în faţa instanţei. Într-adevăr, motivarea sentinţei Tribunalului Bucureşti, singura instanţă care l-a audiat pe VARDO VILMOS, s-a redus la o simplă trimitere la rechizitoriul Parchetului, fără nici o menţiune suplimentară. Curtea de Apel şi Curtea Supremă fac trimitere numai la declaraţia dată de VARDO VILMOS în cursul urmăririi penale, indicând chiar paginile din dosarul de urmărire penală, fără a menţiona sau a comenta faptul că şi-a schimbat depoziţia în faţa instanţei.

73. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi martori, ale căror declaraţii făcute în cursul urmăririi penale au contribuit în mod hotărâtor la condamnarea reclamanţilor, Curtea subliniază că nu au fost niciodată audiaţi de instanţe. Atât Tribunalul cât şi Curtea de Apel au respins, fără o motivare suficientă, cererile repetate ale reclamanţilor care solicitau audierea directă a acestor martori de către judecători. Mai mult, aşa cum reiese din elementele aflate în posesia sa, Curtea constată că în cursul urmăririi penale reclamanţii nu au avut ocazia să se confrunte cu martorii. Prin urmare, nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, părţile interesate nu au putut interoga sau obţine audierea acestor martori. Deşi declaraţiile acestor martori au fost citite în faţa instanţei, ei nu au putut verifica credibilitatea lor şi nici să pună la îndoială declaraţiile lor.

74. În ceea ce îl priveşte pe martorul Orban Andrei Alexandru, Curtea constată că între acesta şi domnul Paizs a avut loc o confruntare în cursul cercetării prealabile. Totuşi, în măsura în care în declaraţia sa din 24 martie 1992, martorul Orban Andrei Alexandru declarase că nu poate spune dacă reclamantul agresase victima, subiectul însuşi al dezbaterii ar putea ridica semne de întrebare. În plus, Curtea constată că confruntarea s-a desfăşurat în faţa procurorului însărcinat cu cercetarea prealabilă, care nu îndeplinea cerinţele de independenţă şi imparţialitate ale unui magistrat (Pantea, menţionată mai sus, § 238), şi că reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii hotărâtori în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimul rând, să ia o decizie asupra cauzei (Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02, § 38, 10 februarie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că o astfel de confruntare nu putea scuti instanţele de obligaţia de a proceda la audierea martorilor acuzării în prezenţa acuzatului.

75. Pe de altă parte, Curtea constată că, dacă este adevărat că instanţele au statuat asupra fondului cauzei după 10 ani de la comiterea faptelor, astfel încât localizarea martorilor respectivi prezenta probabil o anumită dificultate [Scheper împotriva Olandei (dec.), nr. 39.209/02, 5 aprilie 2005], nu e mai puţin adevărat faptul că această dificultate nu poate fi imputată reclamanţilor şi că această motivare nu a fost invocată de instanţele naţionale.

76. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea constată că situaţia sa este diferită de cea a reclamantului din Cauza Ivanciuc împotriva României [(dec.), nr. 18.624/03, CEDO 2005-XI]. Astfel, în această cauză, reclamantul se plângea de faptul că a fost condamnat fără să fi fost audiat de o instanţă, fapt care îi putea fi imputat în măsura în care nu a fost niciodată prezent în cursul procedurii. Or, în cauza de faţă, reclamantul, deşi nu a fost prezent la termenul de judecată, a fost totuşi reprezentat de un avocat care a întrebat dacă poate interoga martorii (a se vedea paragraful 31 şi Hotărârea Lucà împotriva Italiei, nr. 33.354/96, § 43, CEDO 2001-II).

77. În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea consideră că drepturile de apărare au suferit o limitare, astfel încât domnii Paizs, Reiner şi Konrad nu au beneficiat de un proces echitabil.

*****************

xiii Halit Çelebi c. Turcia, nr. 54182/00, § 60, 2 mai 2006).

60. A cet égard, la Cour relève que Birol Akbalık, seul témoin oculaire connu de la fusillade, n’a pas été entendu devant la cour d’assises. Celle-ci a considéré qu’« il n’y avait pas lieu d’entendre Birol Akbalık en qualité de témoin dans la mesure où il était jugé devant la cour de sûreté de l’Etat ». Or, la Cour considère que les déclarations de celui-ci étaient fondamentales dans la mesure où il était le seul témoin, outre les policiers, se trouvant auprès du fils du requérant au moment de la fusillade. Il s’agit d’un témoin clé qui aurait nécessairement fourni des renseignements révélateurs sur les circonstances de l’incident, ce malgré le fait qu’il ait eu l’occasion de contester la fusillade lors de la procédure pénale à son encontre. Une appréciation directe de son témoignage par les juges de fond était cruciale, dans la mesure où cela pouvait leur permettre, en lui posant des questions supplémentaires si nécessaire, d’établir une reconstitution plus fiable de l’incident (voir, en ce sens, H.Y. et Hu.Y. c. Turquie, no 40262/98, §§ 124-125, 6 octobre 2005).

*****************

xiv Okkali c. Turcia, nr. 52067/99, § 76

76. The Court reaffirms that when an agent of the State is accused of crimes that violate Article 3, the criminal proceedings and sentencing must not be time-barred and the granting of an amnesty or pardon should not be permissible (see, mutatis mutandis, Abdülsamet Yaman v. Turkey, no. 32446/96, § 55, 2 November 2004; compare Laurence Dujardin v. France, no. 16734/90, Commission decision of 2 September 1991, Decisions and Reports, 72, pp. 236-240).

The way in which domestic law was applied in this case (see paragraphs 71-74 above) undeniably falls into the category of the “measures” which are unacceptable according to the Court's case-law, as its effect was to render a conviction ineffective.

*****************

 

Există frunze care nu cad, oricât de puternic ar fi vântul. Există clipe, oameni şi fapte care nu se uită, chiar dacă uitarea este o lege a firii.

Acest site îşi propune să prezinte opiniei publice informaţii despre uciderea colonelului post-mortem Agache Aurel, procesul care s-a desfăşurat în perioada cuprinsă între 09 februarie 1998 şi 26 martie 2001, procesele de revizuire dintre anii 2007-2013, precum şi aspectele ce au apărut în ultimii 24 ani, atât în ceea ce priveşte latura politică, juridică, a executării sentinţei atât pe latura penală cât şi civilă pe teritoriul României şi Republicii Ungaria, cât şi procedurile juridice desfăşurate la CEDO şi nu în cele din urmă în ceea ce priveşte manipularea practicată de către grupul de interese care îi reprezintă pe criminali.

Cazul Uciderii Colonelului Post Mortem Agache Aurel