Partea a 2 a punctului de vedere al guvernului -limba română
Proceduri juridice externe iniţiate de Agache - Plângerea 2712/02 de la CEDO

II.2. Privind acceptabilitatea cererii - Excepţia incompatibilităţii ratione temporis

Curtea a afirmat de nenumărate ori că în acord cu regulile generale ale dreptului internaţional Convenţia reglementează, în ceea ce priveşte un Stat membru, în mod unic faptele produse după intrarea sa în vigoare în acest stat membru (Sentinţa din 26 septembrie 2002, Multiplexe. Croaţia, cererea nr. 5811/00, sentinţa din 7 noiembrie 2002, Veeber c. Estoniei, Kadikis c. Letoniei (dec.) nr. 47634/99, 29 iunie 2000, decizia Comisiei din 13 decembrie 1982, Xc. Portugalia, cererea nr. 9453/81).

Curtea nu este competentă să examineze prezenta cerere în măsura în care aceasta se referă la fapte survenite înaintea datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte România.

În timp ce Curtea s-a sesizat cu o cerere dirijată împotriva României care prezintă alegaţii de violare a articolului 2 din Convenţie fondate pe fapte consumate înaintea datei critice (decesul lui AGACHE AUREL din 22 decembrie 1989 şi ancheta începându-se la 27 decembrie 1989), ea n-are competenţă pentru a cunoaşte aceste alegaţii.

Totuşi, întrebarea de a şti dacă o violare alegată provine dintr-un fapt care s-a produs anterior unei date specifice ridică dificultăţi atunci când, ca şi în speţă, faptele alegate de către reclamanţi se situează în parte în interiorul şi în parte în afara perioadei de competenţă a Curţii. Astfel, reclamanţii se plâng de ineficienţa anchetei penale care a durat mai mult de unsprezece ani.

În afacerea Blecic c. Croaţiei (sentinţa Marii Camere din 8 martie 2006, §§ 73 la 76), Curtea a realizat o prezentare a jurisprudenţei pertinente în materie.

Astfel, în afacerea Stamoulakatos c. Greciei (nr. 1) (sentinţa din 26 octombrie 1993, seria A nr. 271), reclamantul se plângea de diverse decizii de condamnare în lipsă pronunţate de către jurisdicţiile greceşti înaintea datei de acceptare de către Grecia a dreptului de recurs individual, în sensul vechiului articol 25 al Convenţiei. Interesatul formulase, împotriva acestor condamnări, după data menţionată, recursuri care fuseseră respinse. Curtea judeca că cu toate că recursurile respective se formulaseră după data pertinentă, ele erau strâns legate de procedura care a dus la condamnări litigioase. Ea considera că disocierea acestor recursuri ale evenimentelor care îi dădeau loc vor reveni pentru a face inoperantă declaraţia Greciei acceptând dreptul de recurs individual. Ea a afirmat, de asemenea cererea incompatibilă ratione temporis cu Convenţia.

În afacerea Kadikis c. Letoniei (citată anterior), reclamantul îi ceruse Comisiei electorale centrale să-l autorizeze să semneze o petiţie fără să fi avut un sigiliu aplicat pe paşaportul său, din motivul că existenţa sigiliului ar fi dezvăluit opiniile sale politice şi simpatia sa pentru un partid politic determinat. Interpretând liniştea Comisiei Tale electorale centrale ca pe o decizie implicită de respingere a cererii sale, interesatul a atacat pe urmă această decizie în faţa unui tribunal. Aceste fapte se produseră înaintea datei ratificării Convenţiei de către Letonia, atunci când procedura care urmase acţiunii intentate de către reclamant şi se terminase printr-o decizie definitivă de respingere a cererii sale intervenise după data menţionată.

În afacerea Jovanovic c. Croaţiei ((dec.) nr. 59109/00, CEDH 2002-III), reclamantul fusese concediat din cauza participării sale alegate la un « referendum » în favoarea autonomiei sârbe în Croaţia. A formulat ulterior un recurs disciplinar, apoi a intentat o acţiune în civil care i-a fost respinsă în justiţie. După aceea a sesizat Curtea constituţională privind un recurs apărând neconstituţionalitatea deciziilor judiciare respingându-i acţiunea civilă, care se pronunţaseră înaintea ratificării Convenţiei de către Croaţia. Curtea constituţională respinsese recursul său după ratificarea în cauză.

Curtea considera decizia implicită a Comisiei electorale centrale fiind în cauză în afacerea Kadikis şi concedierea reclamantului care era în mijlocul afacerii Jovanovic ca actele instantanee care nu dădeau loc unei situaţii de violare continuă a Convenţiei. Ea judeca că disocierea judecăţilor prin jurisdicţiile interne după ratificarea Convenţiei evenimentele care dăduseră loc procedurilor în faţa tribunalului vor reveni pentru a-i conferi efect retroactiv Convenţiei, ceea ce ar fi contrar principiilor generale ale dreptului internaţional. Ea declarase deci, aceste cereri incompatibile ratione temporis cu Convenţia.

Curtea urmărea acelaşi demers în afacerile Litovchenko c. Rusiei (dec), nr. 69580/01, 18 aprilie 2002, Kikots et Kikota c. Letoniei (dec), nr. 54715/00, 6 iunie 2002, et Veeber c. Estoniei (nr.1), nr. 37571/97, 7 noiembrie 2002.

În afacerea Moldovan şi ceilalţi şi Rostas şi ceilalţi c. României ((dec), nr. 41138/98 şi 64320/01 (alăturate), 13 martie 2001), reclamanţii se plângeau, între altele, în condiţiile concrete ale articolului 2 al Convenţiei, că autorităţile române nu au condus o anchetă efectivă cu privire la omorurile ale câtorva dintre apropriaţii lor, care avusese loc înaintea ratificării Convenţiei de către România. Curtea judeca că obligaţia alegată de a conduce o anchetă efectivă deriva din omorurile sus-menţionate, a căror compatibilitate cu Convenţia nu putea fi examinată. Ea a mai declarat această plângere inacceptabilă din cauza incompatibilităţii ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei.

În afacerea Zana c. Turciei (sentinţa din 25 noiembrie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-Vii), reclamantul se plângea, între altele, în condiţiile concrete ale articolului 10 al Convenţiei, de o condamnare pe care a suferit-o la data de 26 martie 1991 din cauza unei declaraţii făcute de către jurnalişti în august 1987. Turcia nu acceptase jurisdicţia obligatoare a Curţii doar în ceea ce priveşte faptele posterioare lui 22 ianuarie 1990, data depunerii declaraţiei sale. Curtea a îndepărtat argumentul guvernului turc conform căruia faptul principal pertinent pentru stabilirea jurisdicţiei sale ratione temporis era declaraţia reclamantului către jurnalişti. Ea estima dimpotrivă că faptul principal era constituită din condamnarea reclamantului, în măsura în care această condamnare era aceea care prejudicia drepturile garantate interesatului prin articolul 10. De asemenea, Curtea a respins excepţia preliminară de incompetenţă ratione temporis a Curţii formulate de către Guvern.

Cât despre criteriul potrivit de aplicat, în afacerea Blecic c. Croaţiei, citată mai sus, Curtea a tras concluzia că « competenţa sa temporală trebuie să fie determinată de către raportul la faptele constitutive ale ingerinţei alegate».

Eşecul subsecvent al recursurilor introduse la finalul reabilitării ingerinţei nu putea introduce aceasta în competiţia temporală a Curţii. Un justiţiabil care apreciază că un Stat a violat drepturile sale garantate prin Convenţie este îndreptăţit să exercite mai întâi căile de recurs disponibile în legislaţia internă. Dacă acestea relevă a fi nefructuoase şi că interesatul se adresează apoi Curţii, violarea eventuală a drepturilor sale garantate prin Convenţie trebuie să fie considerată ca decurgând nu din refuzul remedierii ingerinţei incriminate dar din ingerinţa ea însăşi, fiind înţeles că aceasta poate îmbrăca forma unei decizii de justiţie. Prin urmare, în afacerile în care ingerinţa este anterioară ratificării în timp ce refuzul de a o remedia îi este posterioară, alegerea datei acestui refuz pentru determinarea competenţei temporale a Curţii ar reuşi să facă Convenţia constrângătoare pentru Statul pus în cauză privind un fapt care a avut loc înaintea intrării sale în vigoare, faţă de acest Stat. Acesta ar fi contrar regulii generale de non-retroactivitate a tratatelor. În plus, concesia unei căi de recurs presupune în mod normal o constatare conform căreia ingerinţa era contrară dreptului atât cât era în vigoare în momentul ingerinţei (tempus regit actum). De atunci, o tentativă de remediere pe baza Convenţiei la o ingerinţă care s-a sfârşit înaintea intrării în vigoare a Convenţiei ar conduce în mod necesar la o aplicare retroactive a acesteia. În concluzie, dacă este adevărat că începând cu data ratificării toate actele şi omisiunile Statului trebuie să fie în conformitate cu Convenţia (vezi Yagci şi Sargin c. Turciei, sentinţa din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, p.16, § 40), aceasta nu impune Statelor contractante nici o obligaţie specifică de a redresa nedreptăţile sau daunele cauzate înainte ca ele să ratifice Convenţia (vezi Kopecky c. Slovaciei (GC), nr. 44912/98, § 38, CEDH 2004-IX). Orice altă abordare ar submina în acelaşi timp principiul de non-retroactivitate care consacră dreptul tratatelor şi distincţia fundamentală între violarea şi repararea care susţine dreptul de responsabilitate al Statelor.

Prin urmare, în afacerea Blecic, Marea Cameră decidea cu majoritate de voturi, că cererea este incompatibilă ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul articolului 35 § 3, ţinând cont de faptul că faptul constitutiv al ingerinţei alegate în speţă, constă în sentinţa adusă de către Curtea supremă la 15 februarie 1996, şi nu în decizia pronunţată de către Curtea constituţională la 8 noiembrie 1999, care nu putea să fie analizată ca o ingerinţă nouă sau independentă.

Aplicarea criteriului adaptat speţei prezente

Pentru a stabili competenţa temporală a Curţii, este esenţială identificarea în fiecare afacere dată a localizării exacte în timp a ingerinţei alegate. Curtea trebuie să ţină cont în această privinţă atât de faptele de care se plâng reclamanţii cât şi de importanţa dreptului garantat de către Convenţie a cărei violare este alegată. Reclamanţii se plâng că ancheta privind circumstanţele de deces al lui AGACHE AUREL, nu a fost condusă într-o manieră independentă şi imparţială.

De partea cealaltă, articolul 2 al Convenţiei impune autorităţilor naţionale obligaţia de a proteja dreptul la viaţă şi sa conducă o anchetă oficială eficace în toate cazurile în care un individ îşi pierde viaţa.

În cazul prezent, decesul victimei AGACHE AUREL a survenit la 22 decembrie 1989 şi faptele constituind ingerinţa comisă pe nedrept de către autorităţile naţionale de anchetă, şi anume ineficacitatea anchetei şi perioada de inactivitate pot fi pasate înaintea ratificării Convenţiei de către România, la 20 iunie 1994.

Astfel, reclamanţii invocă faptul că începând cu anul 1992 până în 1997, organele parchetului n-au efectuat nici un act de instruire penală. Ori, între 1992 şi 20 iunie 1994 există o perioadă de inactivitate pe nedrept imputabilă autorităţilor pe care Guvernul o apreciază ca pe un fapt constitutiv al ingerinţei.

Prin urmare, Guvernul est de părere că examenul de anchetă efectuat de către autorităţile naţionale depăşeşte sfera de competenţă ratione temporis a Curţii. În sprijinul acestor argumente, Guvernul invocă o afacere recentă, Khodolovy c. Rusiei (sentinţa privind acceptabilitatea din 14 septembrie 2006), unde reclamanţii se plângeau de asemenea, în condiţiile concrete ale articolului 2 al Convenţiei, că autorităţile Rusiei nu au condus o anchetă efectivă în ceea ce priveşte circumstanţele decesului fiului lor la 17 octombrie 1994. În această afacere, Curtea observă că fiul reclamanţilor fusese omorât înaintea intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, pe 5 mai 1998. Curtea reţine următoarele:

« După cum se ştie, ancheta privind moartea Dl. Dmitriy Khodolov şi procesul presupuşilor făptaşi a continuat mult timp după ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă. În orice caz, jurisdicţia temporală a Curţi trebuie determinată în relaţie cu faptele constitutive ale ingerinţei alegate. Eşecul subsecvent al remediilor ţintind reparările nu poate fi purtat în interiorul jurisdicţiei sale temporale (vezi Blecic v. Croatia [GC], nr. 59532/00, § 77, ECHR 2006-...). (De când Curtea este împiedicată ratione temporis de audierea reclamanţilor apărarea relativă la evenimentele din 1994, un poate fi examinată dacă aceste evenimente au dat sau naştere la o obligaţie din partea autorităţilor ruseşti pentru a conduce o anchetă efectivă în cazul prezent. (vezi Moldovan şi ceilalţi v. România (dec), nr. 41138/98, 13 martie 2001). De asemenea, eşecul alegat pentru a asigura identificarea şi pedepsirea celor responsabili mu poate fi declarat că au constituit o situaţie continuă, situaţie de când Curtea este incapabilă să tragă concluzia că o asemenea obligaţie a existat. (vezi Voroshilov v. Rusia (dec), nr. 21501/02, 8 decembrie 2005).

Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul român roagă Curtea să respingă cererea pentru incompatibilitate ratione temporis.

II.3. Privind observaţia articolului 2 din Convenţia adus sub partea procedurală

Cu titlul de subsidiar, dacă Curtea decide că condiţiile prevăzute prin articolul 35 par. 1 al Convenţiei sunt îndeplinite în speţă, Guvernului i-ar plăcea să-i aducă la cunoaşterea Curţii aspectele următoare:

Reclamanţii invocă o violare al articolului 2 al Convenţiei, redactată după cum urmează:

„1. Dreptul fiecărei persoane la viaţă este protejată de lege. Moartea nu poate fi impusă oricărei persoane în mod intenţionat, cu excepţia execuţiei unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul în care delictul este pedepsit prin această pedeapsă de către lege.

2. Moartea nu este considerată ca impusă în încălcarea acestui articol în cazul în care ea ar rezulta dintr-un recurs prin forţă devenit absolut necesar.

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare regulată sau pentru a împiedica evaziunea unei persoane deţinute în mod regulat;

c. pentru a reprima, în conformitate cu legea, o rebeliune sau o insurecţie. »

Reclamanţii se plâng că ancheta privind circumstanţele decesului soţului lor, respectiva tatăl lor, n-a fost condusă de o manieră independentă şi imparţială. Ei pun într-o lumină favorabilă faptul că durata procedurii a fost de unsprezece ani şi trei luni, întârziere datorată mai ales fugii în străinătate a câtorva dintre inculpaţi. În plus, tribunalele n-au procedat la audierea martorilor nici al acuzării nici al apărării şi audiţiile care au avut loc s-au derulat într-o manieră formală. Ei susţin, de asemenea că s-a făcut presiuni politice asupra procurorului F.K. care a întocmit actele publice oficiale în afacerea pentru ca acesta din urmă să întârzie decizia. Pe de altă parte, inculpaţii trebuia să fi condamnaţi pentru omor, având în vedere gravitatea faptelor care li se reproşau.

Guvernul nu partajează această opinie. De fapt, Guvernul va arăta în paragrafele următoare că ancheta condusă de către autorităţi satisface condiţiile de eficacitate şi de imparţialitate stabilite în jurisprudenţa Curţii.

Astfel, reclamanţii susţin în cererea lor transmisă către Curte că autorităţile române şi-au neglijat obligaţia procedurală care le revine în virtutea articolului 2 al Convenţiei, şi anume «obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune articolul 2 al Convenţiei, combinată cu datoria generală impusă Statului în virtutea articolului 1 al Convenţiei de a «recunoaşte) oricărei persoane care relevă din jurisdicţia (sa) drepturile şi libertăţile definite (în) Convenţie (…) », implică şi pretinde de a conduce o formă de anchetă oficială eficace atunci când recursul prin forţă a atras după sine moartea unui om. Această anchetă trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea responsabililor (vezi, între altele, deciziile Yaşa, § 98, şi Assenov şi ceilalţi v. Bulgaria du 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3290, § 102). » (Decizia Ogur v. Turcia, 20 mai 1999, par. 88)

În acelaşi sens, Guvernul ar vrea să recheme concluziile Curţii în afacerea Yasa (decizia, 2 septembrie 1998): « În această privinţă, Curtea evidenţiază că [...], obligaţia de a proteja dreptul la viaţă nu se limitează la cazuri în care se găseşte stabilit că actele incriminate erau faptul agenţilor Statului; nici nu este decisiv de ştiut dacă membrii familiei defunctului sau alte persoane sunt în mod formal reclamate ca fiind subiectul acestui asasinat pe lângă autoritatea însărcinată a anchetei.

În cazul de faţă, singurul fapt că autorităţile erau informaţi de omorul unchiului reclamantului atrage cu sine ipso facto o obligaţie pe domeniul articolului 2 de a proceda la o anchetă efectivă (vezi, mutatis mutandis, sentinţa Ergi v. Turcia din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1778, § 82). »

În afacerea Cubanit v. România (sentinţa privind acceptabilitatea din 4 ianuarie 2007), Curtea aminteşte că « articolul 2 § 1 impune Statului datoria de a asigura dreptul la viaţă punând la loc o legislaţie penală concretă convingându-l să comită prejudicii împotriva persoanei şi sprijinindu-se pe un mecanism de aplicare conceput pentru a-i preveni, reprima şi sancţiona încălcările. Obligaţia menţionată solicită, prin implicare, ca o anchetă oficială efectivă să fie condusă atunci când un individ îşi pierde viaţa, autorităţile având obligaţia de a acţiona din oficiu, de când afacerea i-a fost adusă la atenţia lor. Scopul esenţial al unei asemenea anchete este de a asigura punerea în aplicaţie efectivă a drepturilor interne care protejează acest drept. Ancheta trebuie să permită stabilirea cauzei decesului şi identificarea şi sancţionarea responsabililor. Este vorba aici de o obligaţie, nu de rezultat ci de mijloace, autorităţile trebuie deci să fi luat măsurile care le erau accesibile în mod rezonabil pentru ca dovezile privind incidentul să fie culese.

Orice deficienţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de a stabili cauza decesului sau responsabilităţile riscă să tragă concluzia că ea nu corespunde acestei norme. O exigenţă de promptitudine şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context (vezi, mai ales, Havva Dudu Esen v. Turcia , nr.45626/99, §§46-48, 20 iunie 2006, Pereira Henriques v. Luxemburg, nr. 60255/00, §§56-60, 9 mai 2006, Hugh Jordan v. Regatul Unit, nr. 24746/94, §§ 108, 136-140, CEDH 2001-111 şi Mahmut Kaya v. Turcia, nr.22535/93, §§106-107, CEDH 2000-III).

În primul rând, Guvernul ar vrea să evidenţieze faptul că Curtea nu poate cunoaşte plângerea relativă la violarea pretinsă a articolului 2 al Convenţiei doar începând cu 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei cu privire la România.

Bazându-se pe actele procedurale ale dosarelor interne (vezi paragraful « De fapt » al observaţiilor prezente), Guvernul este de părere că autorităţile naţionale au respectat obligaţia lor de a conduce o anchetă efectivă şi independentă privind circumstanţele în care decesul victimei AGACHE AUREL a intervenit la 22 decembrie 1989.

În primul rând, trebuie notat că ancheta condusă de către parchet include toate actele procedurale necesare în vederea stabilirii adevărului.

După ce fusese informat despre decesul lui AGACHE AUREL de către direcţiunea spitalului din Târgu Secuiesc, la 27 decembrie 1989 procurorul parchetului pe lângă tribunalul judeţean Covasna declanşa din oficiu investigaţiile. El a redactat un proces verbal stabilind datele personale ale persoanei decedate şi circumstanţele generale de deces.

Apoi, el a dispus realizarea expertizei medico-legale în vederea stabilirii cauzelor decesului lui AGACHE AUREL, care a fost efectuată la 28 decembrie 1989. Raportul expertizei era avizat de către comisia de control a actelor medico-legale.

La 12 ianuarie 1990, urmărirea penală in rem s-a deschis, în vederea clarificării circumstanţelor decesului lui AGACHE AUREL şi persoanele vinovate pentru moartea sa violentă.

În cursul anilor 1990, 1991 şi 1992, procurorul cu ajutorul poliţiei, identifica şi audia mai mulţi martori oculari la evenimentele din 22 decembrie 1989 de la Târgu Secuiesc.

Ancheta îmbrăca o formă foarte dificilă, având în vedere faptul că moarte lui AGACHE AUREL, ofiţer al vechii poliţii (« miliţia») a regimului comunist fusese omorât pe stradă, în centrul oraşului, unde mulţimea furioasă acţionase de o manieră extrem de violentă împotriva reprezentanţilor puterii comuniste.

Astfel, declaraţiile martorilor audiate de către procuror indică participarea sutelor de persoane la revolta de la Târgu Secuiesc, identificarea autorilor actelor de agresiune împotriva lui AGACHE AUREL necesitând un volum de muncă considerabil.

O altă dificultate reală care a împiedicat derularea rapidă a investigaţiilor a fost faptul că martorii audiaţi au prezentat variante diferite ale situaţiei de fapt, declaraţiile lor erau contradictorii.

La sfârşitul anului 1991, inculpaţii HÉJJA DEZIDERIU IULIU, FILIP ORBÁN, DANIELLA KAMILLA şi PAIZS OCTAVIAN fuseseră plasaţi în detenţie provizorie, dar având în vedere că ancheta penală necesita timp pentru a stabili circumstanţele decesului lui AGACHE AUREL şi celelalte persoane vinovate, tribunalul nu dădu curs cererii parchetului vizând prelungirea măsurii preventive. Judecăţile care decideau punerea în libertate a inculpaţilor au fost motivate.

În acelaşi timp, poliţia continua demersurile în vederea depistării celorlalţi inculpaţi, care s-au deplasat şi au rămas în Ungaria. Nu se poate considera vinovate organele de poliţie sau parchetul de fuga acestor doi inculpaţi, având în vedere că nici o măsura vizând restricţia sau privarea de libertate a acestora nu putea fi luată în absenţa probelor certe privind contribuţia lor la decesul lui AGACHE AUREL.

Trebuie notat că 21 aprilie, 17 noiembrie şi 14 iulie 1992, parchetul general a răspuns plângerilor reclamanţilor cu privire la stadiul procedurii, indicând dificultăţile anchetei şi dispunând de măsurile pentru a continua activitatea de administrare a dovezilor.

Pentru a aprecia caracterul efectiv al anchetei, Guvernul este de părere că trebuie luate în considerare şi circumstanţele în speţă. Efectivitatea anchetei se apreciază «pe baza ansamblului de fapte pertinente şi cu privire la realităţile practicate de munca de anchetă. Nu este posibilă deducerea varietăţii de situaţii ce se poate produce la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate » (vezi mutatis mutandis, Velikova c. Bulgariei, nr.41488/98, § 80, CEDH 2000-VI).

În acest sens, Guvernul este conştient că a fost o perioadă de inactivitate a organelor de anchetă, dar ar vrea să se oprească asupra complexităţii afacerii şi asupra contextului general socio-politic în care faptele s-au derulat.

În plus, imposibilitatea de a depista inculpaţii FILIP ORBÁN DANIELLA KAMILLA şi REINER ANTON în Ungaria şi de a-i interoga asupra faptelor reproşate, a contribuit la prelungirea procedurii, fără ca vreo greşeală să fie imputabilă autorităţilor române (în acest sens vezi afacerea Cubanit c. României, mai sus citată, § 1, teza a 7-a).

În 1997, procurorul efectua alte acte de procedură şi a emis rechizitoriul la 15 decembrie 1997, împotriva celor cinci inculpaţi al şefului de infracţiunea de violenţe trăgând după sine moarte fără intenţie (« lovituri cauzatoare de moarte »).

Pentru ceea ce este procedura în faţa instanţelor judiciare, în primul rând, Guvernul notează că durata procesului nu pare a fi nesăbuită, în măsura în care aceasta a durat trei ani şi trei luni în jur de trei grade de jurisdicţie (afacerea Reiner şi ceilalţi v. România, sentinţa din 27 septembrie 2007, § 59).

Guvernul notează faptul că Curtea supremă de justiţie a decis retrimiterea afacerii în faţa tribunalului judeţean Bucureşti, în scopul de a îndepărta toate motivele de îndoială în ceea ce priveşte imparţialitatea şi independenţa instanţelor judiciare.

Tribunalul proceda la audierea inculpaţilor care s-au prezentat în faţa lui şi a încercat să asigure prezenţa celorlalţi inculpaţi care nu mai erau rezidenţi pe teritoriul României.

Din moment ce domiciliul din Ungaria al acestora nu era cunoscut, tribunalul nu a putut administra probele cu interogatoriul inculpaţilor FILIP ORBÁN DANIELLA KAMILLA şi KONRÁD IOAN, care ar fi putut releva alte aspecte asupra situaţiei de fapt.

Trebuie notat că inculpatul FILIP ORBÁN DANIELLA KAMILLA fusese audiată de către procuror în faza urmăririi penale.

Guvernul ar vrea să evidenţieze de asemenea că tribunalul a respins ca fiind neîntemeiată cererea formulată de către avocatul inculpaţilor având ca obiect restituirea afacerii parchetului la sfârşitul completării probatoriului/ măsurii care a contribuit la celeritatea procedurii.

Martorii indicaţi în rechizitoriul prezent la audienţă au fost audiaţi şi tribunalul a aplicat articolul 327 (3) al Codului de procedură penală pentru martorii absenţi, în sensul că declaraţiile acestora prezentate în faţa procurorului au fost citite în şedinţă publică, tribunalul fiind obligat să ţină cont de aceste probe la stabilirea faptelor.

În baza probatorului administrat, instanţele interne au condamnat inculpaţii la pedepse de întemniţare cu execuţie în regim de detenţie, aceştia fiind de asemenea, obligaţi să plătească părţilor civile pagube materiale urcând la 10 milioane ROL (cheltuielile împreună cu funeraliile lui AGACHE AUREL) şi pagube morale urcând la 50 milioane ROL pentru fiecare parte civilă.

Cât despre calificarea juridică a faptelor reţinute în învinuirea inculpaţilor, Guvernul recheamă jurisprudenţa Curţii în afacerea Klaas (decizia Klaas v. Germania din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 29 in fine), conform căreia organele Convenţiei nu trebuie « să substituie propria (lor) viziune faptelor cu cea a curţii şi tribunale interne, la care aparţine în principiu de a cântări datele reculese de către ele (…)» (vezi de asemenea , decizia Ribitsch v. Austria din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, p. 24, § 32).

Sub acest aspect, Guvernul remarcă faptul că Curtea supremă de justiţie a analizat propoziţia parchetului în sensul de a schimba încadrarea juridică a faptelor în infracţiune de omor grav sau calificat, apreciind că probele administrate n-au confirmat intenţia inculpaţilor de a provoca moartea lui AGACHE AUREL.

Guvernul recheamă jurisprudenţa de la Curtea în afacerea recentă (Mantog c. României, decizie din 11 octombrie 2007, § 72): « Ţinând cont că se procedează, Curtea consideră că autorităţile au procedat la o anchetă judiciară satisfăcător exigenţelor articolului 2 al Convenţiei. Rechemând faptul că Convenţia nu include dreptul pentru un reclamant de a cere urmărirea sau condamnarea penală a persoanelor terţe sau o obligaţie de rezultat supunând că orice urmărire trebuie să se soldeze cu o condamnare (vezi, mutatis mutandis, Ferez v. Franţa [GC], nr. 47287/99, § 70, CEDH 2004-1), Curtea trage concluzia că nici o încălcare a articolului 2 mai sus menţionat nu se găseşte stabilită în speţă. »

În ceea ce priveşte întrebarea lipsei pretinse de obiectivitate a anchetei condusă de către autorităţi, Guvernul consideră că o asemenea încălcare nu poate fi constatată.

Ancheta în afacere a fost efectuată de către persoane independente de cele implicate în evenimente, care nu sunt agenţi ai Statului (vezi, a contrario, afacerea Bursuc v. România, sentinţa din 12 octombrie 2004, par. 103) şi contextul general sociopolitic de la perioada următoare revoluţiei de 1989 nu poate fi imputat autorităţilor de anchetă.

În plus, reclamanţii n-au adus dovezi că procurorul ar fi avut influenţă în sensul de a nu finaliza ancheta. Nu se poate presupune de manieră automatică că o perioadă în care ancheta urmă reprezintă o probă a lipsei de independenţă şi de imparţialitate.

Ancheta condusă de către parchetul judeţean Covasna nu a fost lipsit de obiectivitate şi a luat în considerare ansamblul probelor găsindu-se în dosarul de instruire penală.

Trebuie notat că ansamblul procedurii a permis stabilirea cauzei decesului lui AGACHE AUREL, identificarea şi sancţionarea persoanelor vinovate şi a acordat o reparaţie familiei victimei (vezi afacerea Cubanit, mai sus citată).

Pentru consideraţiile menţionate mai sus, Guvernul consideră că ancheta condusă de către autorităţile naţionale îndeplineşte condiţiile de eficacitate necesare şi prin urmare roagă Curtea să constate că autorităţile române au respectat obligaţia procedurală ce le revine în virtutea articolului 2 al Convenţiei.

Pentru toate motivele şi dările de seamă ale Guvernului, acesta roagă Curtea să respingă cererea ca pe o manifestare neîntemeiată.

/ • Răzvan-Horaţiu Radu,

Agent al Guvernului

 

Există frunze care nu cad, oricât de puternic ar fi vântul. Există clipe, oameni şi fapte care nu se uită, chiar dacă uitarea este o lege a firii.

Acest site îşi propune să prezinte opiniei publice informaţii despre uciderea colonelului post-mortem Agache Aurel, procesul care s-a desfăşurat în perioada cuprinsă între 09 februarie 1998 şi 26 martie 2001, procesele de revizuire dintre anii 2007-2013, precum şi aspectele ce au apărut în ultimii 24 ani, atât în ceea ce priveşte latura politică, juridică, a executării sentinţei atât pe latura penală cât şi civilă pe teritoriul României şi Republicii Ungaria, cât şi procedurile juridice desfăşurate la CEDO şi nu în cele din urmă în ceea ce priveşte manipularea practicată de către grupul de interese care îi reprezintă pe criminali.

Cazul Uciderii Colonelului Post Mortem Agache Aurel