Hotărârea CEDO în limba română în cazul Reiner şi alţii împotriva României
Procedurile juridice externe grup Târgu Secuiesc - Dosarul1505/02 la CEDO
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
H O T Ă R Â R E A
din 27 septembrie 2007
în Cauza Reiner şi alţii împotriva României

(Cererea nr. 1505/02)
În cauza Reiner împotriva României,
Strasbourg
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:

judecătorul CEDO: Boštjan M. Zupančič

 

 

 

Boštjan M. Zupančič, preşedinte,

 

 

 

 

 

Corneliu Bîrsan Elisabet Fura Alvina Gyulumyan

judecătorul CEDO: Corneliu Bîrsan

Judecătoarea CEDO: Elisabet Fura - Sandstrom judecătorul CEDO: Alvina Gyulumyan

 

 

 

judecători

 

 

 

 

judecătorul CEDO: Egbert Myjer

judecătorul CEDO: David Thór  Björgvinsson

Judecătoarea CEDO: I. Berro-Lefèvre

 

 

 

judecători

 

 

 

 

 

Egbert Myjer

David Thór

Björgvinsson

I. Berro-Lefèvre
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
P R O C E D U R A
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 1505/02) îndreptată împotriva României, prin care 4 cetăţeni ai acestui stat, domnii Anton Reiner, Octavian Paizs, Dezideriu Hejja şi Ioan Konrad (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 10 septembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii sunt reprezentanţi de domnul G. Frunda, avocat din Târgu Mureş. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 4 noiembrie 2005, Curtea a decis să îi comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie. În conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
Î N FA P T
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut, respectiv, în anul 1948, 1934, 1946 şi 1967 şi locuiesc la Târgu Secuiesc.

5. La data de 22 decembrie 1989, în timpul unei manifestaţii populare ce a avut loc la Târgu Secuiesc pentru a susţine revoluţia română, poliţistul AGACHE AUREL a fost agresat de particulari şi a decedat din cauza rănilor.

6. La data de 27 decembrie 1989, spitalul din Târgu Secuiesc a informat poliţia despre decesul lui AGACHE AUREL În aceeaşi zi a fost întocmit un proces-verbal, cuprinzând datele personale ale victimei, precum şi circumstanţele decesului său.

7. La data de 27 decembrie 1989, Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna (Parchetul) a început urmărirea penală in rem privind cauzele decesului său şi au fost cercetate mai multe persoane.

8. În luna ianuarie 1990, al doilea şi al treilea reclamant, domnii Paizs şi Hejja, au fost interogaţi de poliţie cu privire la participarea lor la evenimentele din 22 decembrie 1989. La data de 31 iulie 1991, domnul Reiner a fost audiat de poliţie referitor la aceleaşi fapte.

9. În luna octombrie 1990 şi în decursul anului 1991, mai mulţi martori, printre care Orban Andrei Alexandru şi VARDO VILMOS, au fost interogaţi de poliţie cu privire la faptele din 22 decembrie 1989. La data de 4 noiembrie 1991, martorul KOZMA GIZELLA a fost interogat de poliţie şi a declarat că a văzut un grup de persoane lovindu-l pe AGACHE AUREL Procurorul a întocmit un proces-verbal care atesta faptul că martorul KOZMA GIZELLA îi identificase, în fotografiile prezentate de poliţie, pe domnii Reiner (primul reclamant) şi Paizs ca făcând parte din persoanele care l-au agresat pe AGACHE AUREL

10. La data de 31 iulie 1991, tatăl domnului Konrad (al patrulea reclamant) a fost interogat de poliţie. Declaraţia sa menţiona că fiul său era urmărit în cauză.

11. La data de 18 noiembrie 1991, martorul Hosu Petru a declarat la Parchet că a văzut o persoană de sex masculin, brunetă, de circa 30-35 de ani, cum agresa victima. El l-a identificat pe domnul Konrad ca fiind această persoană în fotografiile prezentate de poliţie. Martora PINTI HILDA SILVIA a declarat că ea l-a găsit pe AGACHE AUREL într-o stare critică şi că a cerut ajutorul populaţiei, dar că domnul Konrad, apropiindu-se, i-a dat victimei o ultimă lovitură.

12. La datele de 26 noiembrie şi 4 decembrie 1991, faţă de domnii Hejja şi Paizs a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. De asemenea, ei au fost arestaţi preventiv, respectiv până la data de 27 decembrie 1991 şi 4 ianuarie 1992. În declaraţia pe care a dat-o Parchetului la data de 27 noiembrie 1991, domnul Hejja a declarat că îi dăduse lui AGACHE AUREL „5 sau 6 lovituri de picior în zona abdominală”. De asemenea, el a declarat că-l văzuse pe domnul Paizs pe stradă, dar că nu putea spune dacă acesta comisese acte de violenţă asupra victimei.

13. La data de 29 noiembrie 1991, Filip Orban Daniella Kamilla a declarat la Parchet că, la data de 22 decembrie 1989, văzuse un grup de persoane care îl agresau pe AGACHE AUREL şi că îl zărise pe domnul Paizs în mulţime, fără să poată spune dacă el agresase victima.

14. La data de 3 decembrie 1991, martorul VARDO VILMOS a fost interogat de poliţie şi a afirmat că i-a văzut pe domnii Hejja, Paizs şi Reiner agresând victima. La data de 24 martie 1992, VARDO VILMOS a fost interogat de Parchet şi a declarat că i-a văzut pe domnii Hejja şi Reiner agresând victima. În ceea ce îl priveşte pe domnul Paizs, VARDO VILMOS a revenit asupra declaraţiei sale din data de 3 decembrie 1991 şi a precizat că îl confundase cu altcineva.

15. La data de 8 ianuarie 1992, poliţia a emis un mandat de urmărire pe numele domnului Konrad. În martie şi iunie 1992, Parchetul a interogat şi alţi martori.

16. La data de 24 martie 1992, între domnul Paizs şi martorul Orban Andrei Alexandru a avut loc o confruntare în faţa procurorului însărcinat cu ancheta. Reclamantul nu era asistat de un avocat. În timpul acestei confruntări, Orban Andrei Alexandru a declarat că l-a văzut pe domnul Paizs pe stradă, dar că nu putea preciza dacă acesta îl lovise pe AGACHE AUREL În aceeaşi zi, Orban Andrei Alexandru a fost interogat de Parchet şi a declarat că nu ştie dacă domnul Hejja era prezent la locul agresiunii şi că nu putea spune dacă domnul Paizs agresase victima.

17. În noiembrie 1997, Parchetul i-a interogat din nou pe KOZMA GIZELLA şi VARDO VILMOS În procesul-verbal din data de 7 noiembrie 1997, întocmit de poliţie, se menţiona că Filip Orban Daniella Kamilla şi domnul Konrad plecaseră din România în Ungaria în anul 1990 şi că, după spusele tatălui său, acesta avea cunoştinţă de faptul că era cercetat de poliţie.

18. La data de 13 noiembrie 1997, domnul Reiner a fost audiat în calitate de învinuit de către Parchet, care i-a prezentat dosarul de urmărire penală. Din declaraţia sa reiese că a fost informat de faptele de care era învinuit, şi anume participarea la agresiunea lui AGACHE AUREL, şi că putea beneficia de serviciile unui avocat. Totuşi, domnul Reiner a considerat că în această fază a procedurii, prezenţa unui avocat nu era necesară.

19. La data de 15 decembrie 1997, prin rechizitoriul procurorului, domnii Hejja şi Paizs, precum şi Filip Orban Daniella Kamilla au fost trimişi în judecată în faţa Tribunalului Covasna, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă incriminată de art. 183 din Codul penal. Prin acelaşi rechizitoriu, faţă de domnii Reiner şi Konrad a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi au fost trimişi în judecată pentru aceeaşi infracţiune. În rechizitoriul său, procurorul a arătat că, la evenimentele din 22 decembrie 1989, reclamanţii, împreună cu alte persoane neidentificate, l-au agresat pe poliţistul AGACHE AUREL, aplicându-i lovituri de pumn şi de picior care i-au cauzat moartea. Procurorul a reţinut că din declaraţiile martorilor KOZMA GIZELLA şi VARDO VILMOS reieşea că domnii Hejja, Paizs şi Reiner au lovit victima de mai multe ori.

Procurorul a precizat că domnul Konrad nu fusese audiat, deoarece părăsise ţara.

20. La data de 9 februarie 1998, Tribunalul a amânat cauza la cererea domnului Paizs, pentru a-şi pregăti apărarea. La data de 25 februarie 1998, instanţa a amânat cauza pe motivul că Filip Orban Daniella Kamilla nu era nici prezentă, nici reprezentată de un avocat la termenul de judecată. La data de 16 martie 1998, domnul Hejja i-a cerut instanţei să amâne cauza din motive de sănătate.

21. La data de 25 martie 1998, instanţa l-a audiat pe domnul Reiner, care a negat că ar fi participat la agresiunea lui AGACHE AUREL Instanţa a amânat cauza pentru data de 27 aprilie 1998 din cauza lipsei lui Filip Orban Daniella Kamilla şi a domnului Konrad. La data de 24 aprilie 1998, poliţia a întocmit un proces-verbal pentru a constata că domnul Konrad şi Filip Orban Daniella Kamilla nu mai locuiau la Târgu Secuiesc şi că emigraseră în Ungaria.

22. Prin încheierea de şedinţă din data de 3 iunie 1998, la cererea reclamanţilor, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza în faţa Tribunalului Bucureşti şi a anulat toate actele de procedură îndeplinite în faţa Tribunalului Covasna.

23. La data de 7 septembrie 1998, domnul Hejja a solicitat amânarea cauzei din motive de sănătate, iar la datele de 10 septembrie şi 8 octombrie 1998 instanţa a luat act de cererea de amânare făcută de avocatul părţii vătămate şi de reclamanţi.

24. La data de 5 noiembrie 1998, în şedinţă publică în faţa Tribunalului Bucureşti, instanţa a constatat că domnul Konrad nu a putut fi citat să se prezinte la şedinţă, acesta fiind plecat definitiv în Ungaria. Instanţa a dispus ca acesta să fie citat prin afişare pe uşa consiliului local.

25. La data de 21 decembrie 1998, domnul Reiner a fost audiat de instanţă şi şi-a menţinut declaraţiile precedente, arătând că nu era implicat în săvârşirea faptelor de care era învinuit. El a arătat că nu l-a văzut pe domnul Paizs agresând victima şi că nu putea spune ce făceau ceilalţi inculpaţi în momentul evenimentelor. De asemenea, el a reamintit faptul că în anul 1997 a fost invitat la Parchet pentru a da o declaraţie referitoare la faptele imputate. Domnul Konrad, care nu era prezent, a fost reprezentat de un avocat din oficiu. Familia lui AGACHE AUREL s-a constituit parte civilă.

26. În aceeaşi şedinţă de judecată, instanţa a admis cererea avocatului domnilor Paizs, Reiner şi Hejja de a proceda la audierea martorilor ce fuseseră interogaţi în cursul urmăririi penale, în anii 1991, 1992 şi 1997, şi, prin urmare, a dispus citarea lor pentru a se prezenta la termenul din 18 ianuarie 1999.

27. La data de 18 ianuarie 1999, instanţa a respins cererea de amânare a şedinţei formulată de reclamanţi din cauza lipsei avocatului lor, care a fost substituit de unul dintre colaboratorii săi. După ce l-a audiat pe domnul Paizs, instanţa a audiat 3 martori, VARDO VILMOS, DUKA EUGEN şi LOTE LUDOVIC, care au depus mărturie în cursul urmăririi penale. Martorul VARDO VILMOS a declarat că nu cunoaşte niciuna dintre persoanele pe care le-a văzut agresându-l pe AGACHE AUREL în anul 1989. Martorul DUKA EUGEN a declarat că îi cunoştea de mult timp pe domnii Paizs şi Hejja şi că nu îi văzuse pe niciunul dintre reclamanţi agresând victima. La rândul său, LOTE LUDOVIC a declarat că nu a recunoscut-o decât pe Filip Orban Daniella Kamilla în mulţimea de 300-400 de persoane care agresau victima. El a adăugat că îl cunoştea de mult timp pe domnul Paizs, pe care nu l-a văzut lovindu-l pe AGACHE AUREL, şi că pe ceilalţi reclamanţi nu îi cunoaşte.

28. Deoarece ceilalţi martori care au depus mărturie în cursul urmăririi penale nu s-au prezentat în urma citării lor, instanţa a considerat că audierea lor nu mai era necesară şi că tindea, de fapt, la tergiversarea cauzei. Fără altă motivare, instanţa a constatat şi că audierea celorlalţi martori care nu se prezentaseră la termen nu mai era posibilă şi a dispus citirea depoziţiilor acestora depuse la dosarul de urmărire penală, în baza art. 329 din Codul de procedură penală.

29. Prin Sentinţa din 15 februarie 1999, Tribunalul l-a achitat pe domnul Konrad, apreciind că dovezile vinovăţiei sale nu erau suficiente. El i-a condamnat pe domnii Paizs şi Hejja la 4 ani de închisoare, iar pe domnul Reiner la 3 ani de închisoare, cu suspendare. De asemenea, i-a condamnat pe reclamanţi, în solidar cu Filip Orban Daniella Kamilla, să le plătească părţilor civile daune-interese pentru repararea prejudiciului material şi moral în valoare de 260 milioane lei româneşti. Partea relevantă din considerentele sentinţei este următoarea: „(...) instanţa constată că faptele reţinute în actul de inculpare sunt pe deplin dovedite, acestea desfăşurându-se în modalitatea şi complexitatea situaţiilor expuse în rechizitoriu (...)”.

30. Domnii Paizs, Hejja şi Reiner şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti au formulat apel împotriva acestei sentinţe.

Reclamanţii au cerut achitarea pe motivul că faptele imputate nu constituiau infracţiuni, fiind acte revoluţionare. Ei au subliniat că victima fusese agresată de mai multe persoane şi că era imposibil să se stabilească cu certitudine identitatea celor care au participat la agresiune.

31. La termenele de judecată din 1 octombrie şi 5 noiembrie 1999, avocatul domniilor Paizs, Hejja şi Reiner a solicitat audierea de către Curte a tuturor martorilor ce au depus mărturie în cursul urmăririi penale, în anii 1991, 1992 şi 1997. Avocatul din oficiu numit să îl reprezinte pe domnul Konrad s-a alăturat acestei cereri. La acest ultim termen de judecată, Curtea a respins cererea de audiere a acestor martori pe motivul că declaraţiile lor fuseseră citite în faţa Tribunalului Bucureşti.

32. Prin Decizia din data de 18 noiembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul Parchetului. Ea a statuat că instanţa nu ar fi trebuit să dispună suspendarea pedepsei domnului Reiner. Pe baza declaraţiilor date de martorii PINTI HILDA SILVIA şi Hosu Petru în cursul urmăririi penale, Curtea de Apel l-a condamnat pe domnul Konrad pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Ea a respins apelul domnilor Paizs, Reiner şi Hejja apreciind, pe baza declaraţiilor făcute în cursul urmăririi penale de martorii KOZMA GIZELLA, Hosu Petru şi VARDO VILMOS, că au agresat victima. Pe de altă parte, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că cererea de achitare făcută de avocat în numele domnului Hejja era surprinzătoare în măsura în care acesta recunoscuse în cursul procedurii că a participat la fapte.

33. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii. Ei au cerut achitarea lor, pe motivul că nu au comis faptele imputate. Ei au arătat că domnul Paizs nu fusese prezent la locul agresiunii, că domnul Reiner fusese prezent, dar că nu agresase victima şi că domnul Konrad nu fusese citat corect.

34. Prin Decizia din 26 martie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursurile introduse de reclamanţi şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Pentru a confirma situaţia de fapt descrisă de Curtea de Apel, Curtea Supremă s-a bazat pe declaraţiile date în cursul urmăririi penale de către martorii Hosu Petru, VARDO VILMOS, KOZMA GIZELLA, Orban Andrei Alexandru şi PINTI HILDA SILVIA După ce a menţionat fiecare depoziţie, Curtea Supremă a precizat paginile din dosarul de urmărire penală la care se aflau declaraţiile.
II. Dreptul intern pertinent
35. Codul de procedură penală în vigoare la data evenimentelor:
ARTICOLUL 327 ALIN. 3
„Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.”

ARTICOLUL 329 ALIN. 3
„Dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admise apare inutilă, instanţa, după ce ascultă procurorul şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.”

36.
Noul Cod de procedură penală intrat în vigoare la data de 7 septembrie 2006:
ARTICOLUL 4081
„1. Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
2. Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;

b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;
c) procurorul.

3. Cererea de revizuire se introduce de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători.

4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului (...)
11. Când instanţa constată că cererea este fondată:

a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului;

b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II (...).”

Î N   D R E P T
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

37. Reclamanţii se plâng de durata procedurii penale care, conform afirmaţiilor lor, a început în anul 1990 şi s-a finalizat cu condamnarea lor penală definitivă în anul 2001. Ei invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care are următorul conţinut: „Orice persoană are dreptul la judecarea (_) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Asupra admisibilităţii

38. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului

1. Durata procedurii ce trebuie luată în considerare
a) Argumentele părţilor

39. Guvernul nu contestă că procedura penală s-a încheiat cu Decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din data de 26 martie 2001. De asemenea, el subliniază că, în ceea ce priveşte România, Convenţia a intrat în vigoare la data de 20 iunie 1994.

40. Guvernul consideră că punctul de plecare al perioadei ce trebuie luată în considerare este diferit pentru fiecare reclamant. Astfel, pentru domnii Hejja şi Paizs, procedura penală a început la datele de 26 noiembrie şi, respectiv, 4 decembrie 1991, datele arestării lor. Deşi ei au fost audiaţi de poliţie la datele de 22 şi, respectiv, 26 ianuarie 1990, ei nu au fost informaţi de faptul că o eventuală acuzaţie penală era adusă împotriva lor. Astfel, pentru aceşti 2 reclamanţi, durata procedurii a fost de 6 ani şi 9 luni.

41.
În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, în măsura în care a fugit în Ungaria, Guvernul consideră că este imposibil să se determine cu certitudine data la care el a fost informat de acuzaţiile penale aduse împotriva sa (Popov împotriva Bulgariei, nr. 48.137/99, § 82, 1 decembrie 2005). Poliţia Covasna a emis un mandat de urmărire pe numele său încă din data de 8 ianuarie 1992, însă nici o probă din dosar nu dovedeşte că reclamantul ar fi avut cunoştinţă de acest mandat, care de altfel nu a fost executat niciodată. În plus, la data de 29 iunie 2001, poliţia a emis un nou mandat de urmărire pe numele său pentru executarea deciziei de condamnare. Prin urmare, este de datoria reclamantului să dovedească la ce dată a luat cunoştinţă de acuzaţiile aduse împotriva sa.

42. În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, Guvernul consideră că perioada ce trebuie luată în considerare nu a început decât la data de 13 noiembrie 1997, dată la care a fost audiat pentru prima oară ca învinuit. În acest sens, el subliniază că, deşi domnul Reiner a fost audiat de poliţie pentru prima oară la data de 31 iulie 1991, el nu a fost informat în timpul audierii că s-a început urmărirea penală împotriva sa. Guvernul face trimitere şi la formularul său de cerere completat la data de 10 septembrie 2001, în care a declarat că a fost inclus printre acuzaţi în anul 1997. Durata procedurii pentru acest reclamant a fost, aşadar, de 3 ani şi 4 luni.

43. Reclamanţii convin că perioada ce trebuie luată în considerare pentru 2 dintre ei, şi anume domnii Hejja şi Paizs, este de 6 ani şi 9 luni.

44. În ceea ce priveşte durata ce trebuie luată în considerare pentru domnii Reiner şi Konrad, ei reamintesc că în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie, „acuzaţia” se poate defini „ca fiind notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârşirii unei infracţiuni”, idee ce corespunde şi noţiunii de „repercusiuni importante asupra situaţiei” suspectului (Hozee împotriva Olandei, nr. 21.961/93, § 43, 22 mai 1998). Ei consideră că această noţiune o înglobează şi pe cea a „urmării importante” în ceea ce priveşte situaţia unui suspect.

45.
Or, este incontestabil faptul că urmărirea penală a început în anul 1990, aşa cum o demonstrează numărul dosarului penal constituit în dreptul intern, şi anume 129/P/1990. Mai mult, la data de 4 noiembrie 1991, martorul F.G. l-a recunoscut, din fotografii, pe domnul Reiner printre agresorii victimei. Prin urmare, ei consideră că primele acuzaţii penale au fost formulate împotriva acestuia din urmă chiar în momentul constituirii acestui dosar. Deşi nu a fost cercetat şi retrimis în judecată decât în anul 1997, nu e mai puţin adevărat faptul că a avut, înainte de această dată, calitatea de persoană cercetată penal. Prin urmare, durata procedurii penale ce trebuie luată în considerare pentru acest reclamant este, de asemenea, de 6 ani şi 9 luni. Din motive similare, perioada ce trebuie luată în considerare pentru domnul Konrad este, şi ea, tot de 6 ani şi 9 luni. Faptul că şi-a stabilit domiciliul în străinătate nu are nici o relevanţă în cauză, în măsura în care termenele din procedură au fost aceleaşi pentru toţi reclamanţii.

b) Aprecierea Curţii

46. Curtea observă că, în materie penală, „termenul rezonabil” din art. 6 alin. 1 din Convenţie începe din momentul în care o persoană este „acuzată”; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanţei de judecată, în special cea a arestării, a inculpării şi a începerii urmăririi penale. „Acuzarea”, în sensul art. 6 alin. 1, poate fi definită „ca notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârşirii unei infracţiuni”, idee ce corespunde şi noţiunii de „repercusiuni importante asupra situaţiei” suspectului [a se vedea Reinhardt şi Slimane-Käid împotriva Franţei, Hotărârea din 31 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 660, § 93, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, § 275, CEDO 2003-VI (extrase)].

47. Aplicând aceste principii în situaţia faptelor în cauză, Curtea observă că pentru domnii Paizs şi Hejja, procedura penală a început în anul 1991, când au fost arestaţi preventiv. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, aşa cum reiese din declaraţia tatălui său dată la data de 31 iulie 1991, el a avut cunoştinţă încă din anul 1991 de acuzaţiile aduse împotriva sa şi de urmărirea penală în desfăşurare (a se vedea paragraful 10).

48. În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, Curtea constată că, deşi a fost audiat în anul 1991 de poliţie, el nu avea nici un motiv să presupună că este vizat personal şi nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuşi bănuit de săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deşi este adevărat că martorul F.G. l-a menţionat printre agresorii lui AGACHE AUREL, nu a fost luată nici o măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situaţiei sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie şi nici o altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deşi numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu e mai puţin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem şi că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuşi a precizat în formularul său de cerere trimis Curţii că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat şi l-a informat oficial că era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare, Curtea apreciază că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl priveşte.

49. În fine, Curtea observă că perioada ce trebuie luată în considerare nu a început în anul 1990, când a început urmărirea penală in rem, ci la data de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a recunoaşterii dreptului de recurs individual de către România. Pe de altă parte, nimeni nu contestă faptul că procedura s-a încheiat la data de 26 martie 2001, data respingerii recursului reclamanţilor prin decizia definitivă a Curţii Supreme (a se vedea paragraful 34). Prin urmare, Curtea reţine că pentru domnii Paizs, Hejja şi Konrad durata procedurii ce trebuie luată în considerare este de 6 ani şi 9 luni, iar pentru domnul Reiner, de 3 ani şi 4 luni.

2. Caracterul rezonabil al procedurii
a) Argumentele părţilor

50. Guvernul arată că, pentru a stabili caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, trebuie ţinut cont de complexitatea cauzei, precum şi de comportamentul părţilor şi al autorităţilor în timpul procedurii. În speţă, faptele imputate reclamanţilor au avut loc în timpul Revoluţiei române, care a avut ca rezultat schimbarea regimului comunist. În acest context, ostilitatea populaţiei faţă de elementele vechii administraţii, din care făcea parte AGACHE AUREL, este un element ce trebuie luat în seamă pentru a justifica lentoarea începutului procedurii.

51. În ceea ce priveşte comportamentul părţilor, Guvernul subliniază că reclamanţii au cerut în mai multe rânduri amânarea cauzei în faţa instanţelor naţionale. Mai mult, absenţa domnului Konrad nu poate fi imputată statului. Pe de altă parte, Guvernul îi solicită Curţii să ţină cont de faptul că domnii Reiner şi Konrad nu s-au aflat în arest în timpul procedurii.

52. În concluzie, invocând jurisprudenţa Curţii în materie de durată a procedurii penale, Guvernul apreciază că pentru domnul Reiner durata procedurii nu a depăşit termenul rezonabil, iar pentru domnii Hejja şi Paizs, el lasă soluţia la aprecierea Curţii. În ceea ce priveşte durata procedurii pentru domnul Konrad, Guvernul nu adoptă nici o poziţie.

53.
Reclamanţii contestă acest argument şi consideră că durata nerezonabilă a procedurii este imputabilă exclusiv comportamentului autorităţilor.

b) Aprecierea Curţii

54.
Curtea reaminteşte că natura rezonabilă a duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente [a se vedea, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II]. De asemenea, ea reaminteşte că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa” (Stögmülle împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5).

55. Curtea consideră că, în speţă, trebuie făcută o distincţie în funcţie de reclamanţii în cauză.

(i) În ceea ce îi priveşte pe domnii Paizs, Hejja şi Konrad

56. Curtea reaminteşte că ea nu poate fi sesizată cu capătul de cerere referitor la durata procedurii penale decât începând cu 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Totuşi, ea trebuie să ţină cont de stadiul în care se afla procedura la data de mai sus (Mitap şi Müftüoğlü împotriva Turciei, Hotărârea din 25 martie 1996, Culegere 1996-II, p. 410, § 28). Or, la această dată, urmărirea penală dura deja de mai mult de 3 ani.

57. Curtea observă că, ţinând seama de probele aflate la dosar, prelungirea procedurii în litigiu dincolo de un termen rezonabil nu poate fi reproşată reclamanţilor. Aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, absenţa domnului Konrad nu a contribuit la prelungirea procedurii [a contrario, Vayiç împotriva Turciei, nr. 18.078/02, § 44, CEDO 2006-... (extrase)]. În orice caz, aceasta nu ar putea justifica durata perioadelor de inactivitate imputabile autorităţilor şi, cu atât mai puţin, durata totală a procedurii (Maurano împotriva Italiei, nr. 43.350/98, § 25, 26 aprilie 2001).

58. În acest sens, trebuie observat că urmărirea penală a luat sfârşit abia în anul 1997 şi că inactivitatea autorităţilor din perioada 1992—1997 nu pare a fi justificată de elementele dosarului. În plus, în măsura în care majoritatea probelor au fost obţinute încă din anul 1992, nu mai existau alte elemente care ar fi putut să justifice o asemenea durată, în condiţiile în care miza pentru reclamanţi era foarte mare, având în vedere gravitatea infracţiunii ce le era imputată şi nesiguranţa juridică aferentă unei proceduri care s-a desfăşurat, în total, pe o perioadă de aproape 10 ani.

59. Este adevărat că durata fazei judiciare posterioare încheierii urmăririi penale nu pare a fi nerezonabilă, în măsura în care ea a durat aproximativ 3 ani şi 4 luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Totuşi, având în vedere durata fazei urmăririi penale, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii în litigiu per ansamblu este excesivă şi nu răspunde cerinţei de „termen rezonabil”.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1.

(ii) În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner

60.Curtea observă că procedura a durat 3 ani şi 4 luni pentru acest reclamant, pentru 3 grade de jurisdicţie. Pe de altă parte, ea nu constată nici o perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor judiciare. Având în vedere considerentele de mai sus şi analizând-o în ansamblu, Curtea nu consideră durata procedurii ca fiind nerezonabilă.

Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie

61. Reclamanţii denunţă respingerea de către instanţe a cererilor lor repetate de audiere a unor martori ale căror declaraţii făcute în cursul urmăririi penale au contribuit în mod hotărâtor la condamnarea lor. Ei invocă art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; (...)”
A. Asupra admisibilităţii

62. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor

63. Guvernul reaminteşte că este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze probele prezentate în faţa lor, precum şi relevanţa lor şi necesitatea audierii martorilor. În temeiul art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, instanţele naţionale aveau dreptul, atunci când anumiţi martori nu puteau fi audiaţi, să dea citire în faţa instanţei declaraţiilor pe care le-au dat în cursul urmăririi penale. Guvernul subliniază că instanţele naţionale nu şi-au întemeiat deciziile în mod hotărâtor pe declaraţiile martorilor a căror audiere reclamanţii nu au avut posibilitatea să o obţină în cursul urmăririi penale sau al procedurii în faţa instanţei.

64. Astfel, domnul Paizs a fost condamnat pe baza declaraţiilor făcute de coinculpata sa Filip Orban Daniella Kamilla şi de martorii VARDO VILMOS, Orban Andrei Alexandru şi KOZMA GIZELLA în cursul urmăririi penale. Or, VARDO VILMOS a fost audiat de instanţă şi reclamantul a avut posibilitatea să obţină audierea lui Orban Andrei Alexandru cu ocazia confruntării lor din data de 24 martie 1992. Mai mult, declaraţia lui KOZMA GIZELLA dată în faţa Parchetului întărea afirmaţiile lui VARDO VILMOS

65. În ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja, el a fost condamnat pe baza propriei sale declaraţii din data de 27 noiembrie 1991 şi a declaraţiilor date de VARDO VILMOS, KOZMA GIZELLA şi Hosu Petru în cursul cercetării penale. În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, instanţele l-au condamnat pe baza declaraţiilor lui VARDO VILMOS şi KOZMA GIZELLA, declaraţia acestuia din urmă fiind luată în considerare în măsura în care se corobora cu declaraţia lui VARDO VILMOS În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Guvernul subliniază că el s-a dezinteresat total de procedură.

66. Reclamanţii contestă teza Guvernului. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, ei consideră că instanţele naţionale nu au respectat principiul contradictorialităţii şi subliniază că nu au avut ocazia să conteste mărturiile care îi incriminau sau să îi interogheze pe autori nici în momentul declaraţiei, nici ulterior. În plus, ei arată că aceste instanţe naţionale le-au respins cererile de audiere a martorilor fără nici o motivare.

2. Aprecierea Curţii

67.
Curtea constată, în primul rând, că cerinţele paragrafului 3 lit. d) din art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. Prin urmare, ea va analiza cererea din perspectiva acestor două texte combinate (a se vedea, printre altele, Asch împotriva Austriei, Hotărârea din 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 10, § 25, Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, § 49).

68. Apoi, Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor ţine în primul rând de normele de drept intern şi că, în principiu, este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze elementele adunate de ele [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 45, CEDO 1999-II]. Misiunea încredinţată Curţii prin Convenţie nu constă în a se pronunţa asupra chestiunii dacă declaraţiile martorilor au fost pe bună dreptate admise ca probe, ci în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Van Mechelen şi alţii, menţionată mai sus, § 50).

69. Într-adevăr, aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (a se vedea, printre altele, Isgrò împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-A, p. 12, § 34, şi Lüdi împotriva Elveţiei, Hotărârea din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, § 47, p. 21), în anumite situaţii se poate dovedi necesar, pentru autorităţile judiciare, să recurgă la declaraţii date încă din faza cercetării prealabile. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă să conteste asemenea declaraţii, în momentul în care au fost făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu încalcă în sine art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d). Cu toate acestea, rezultă că drepturile de apărare sunt limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnare se bazează, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obţinută nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor (a se vedea, printre altele, Rachdad împotriva Franţei, nr. 1.846/01, § 24, 13 noiembrie 2003, şi P.S. împotriva Germaniei, nr. 33.900/96, §§ 22—24, 20 decembrie 2001).

70. Curtea reaminteşte că paragraful 1 din art. 6, combinat cu paragraful 3, obligă statele contractante să ia măsuri pozitive ce constau în special în a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, § 78). Astfel de măsuri ţin, într-adevăr, de „diligenţa” de care statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă adrepturilor garantate de art. 6 (Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII).

71. Curtea apreciază că trebuie făcută o distincţie în funcţie de reclamanţii în cauză.

a) În ceea ce îi priveşte pe domnii Paizs, Reiner şi Konrad

72.
Curtea constată că, în cauza de faţă, majoritatea martorilor ale căror declaraţii au fost luate în considerare de instanţele naţionale pentru a-şi întemeia deciziile nu au fost niciodată audiaţi de un judecător, cu excepţia lui VARDO VILMOS, audiat de Tribunalul Bucureşti. În faţa acestei instanţe şi contrar declaraţiei date în cursul urmăririi penale, acest martor a negat că i-ar fi văzut pe reclamanţi agresând victima. Totuşi, Curtea observă că instanţele nu au arătat motivele care le-au determinat să acorde întâietate mărturiei făcute de VARDO VILMOS în cursul urmăririi penale mai degrabă decât declaraţiei pe care acesta a făcut-o în faţa instanţei. Într-adevăr, motivarea sentinţei Tribunalului Bucureşti, singura instanţă care l-a audiat pe VARDO VILMOS, s-a redus la o simplă trimitere la rechizitoriul Parchetului, fără nici o menţiune suplimentară. Curtea de Apel şi Curtea Supremă fac trimitere numai la declaraţia dată de VARDO VILMOS în cursul urmăririi penale, indicând chiar paginile din dosarul de urmărire penală, fără a menţiona sau a comenta faptul că şi-a schimbat depoziţia în faţa instanţei.

73. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi martori, ale căror declaraţii făcute în cursul urmăririi penale au contribuit în mod hotărâtor la condamnarea reclamanţilor, Curtea subliniază că nu au fost niciodată audiaţi de instanţe. Atât Tribunalul cât şi Curtea de Apel au respins, fără o motivare suficientă, cererile,repetate ale reclamanţilor care solicitau audierea directă a acestor martori de către judecători. Mai mult, aşa cum reiese din elementele aflate în posesia sa, Curtea constată că în cursul urmăririi penale reclamanţii nu au avut ocazia să se confrunte cu martorii. Prin urmare, nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, părţile interesate nu au putut interoga sau obţine audierea acestor martori. Deşi declaraţiile acestor martori au fost citite în faţa instanţei, ei nu au putut verifica credibilitatea lor şi nici să pună la îndoială declaraţiile lor.

74. În ceea ce îl priveşte pe martorul Orban Andrei Alexandru, Curtea constată că între acesta şi domnul Paizs a avut loc o confruntare în cursul cercetării prealabile. Totuşi, în măsura în care în declaraţia sa din 24 martie 1992, martorul Orban Andrei Alexandru declarase că nu poate spune dacă reclamantul agresase victima, subiectul însuşi al dezbaterii ar putea ridica semne de întrebare. În plus, Curtea constată că confruntarea s-a desfăşurat în faţa procurorului însărcinat cu cercetarea prealabilă, care nu îndeplinea cerinţele de independenţă şi imparţialitate ale unui magistrat (Pantea, menţionată mai sus, § 238), şi că reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii hotărâtori în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimul rând, să ia o decizie asupra cauzei (Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02, § 38, 10 februarie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că o astfel de confruntare nu putea scuti instanţele de obligaţia de a proceda la audierea martorilor acuzării în prezenţa acuzatului.

75. Pe de altă parte, Curtea constată că, dacă este adevărat că instanţele au statuat asupra fondului cauzei după 10 ani de la comiterea faptelor, astfel încât localizarea martorilor respectivi prezenta probabil o anumită dificultate [Scheper împotriva Olandei (dec.), nr. 39.209/02, 5 aprilie 2005], nu e mai puţin adevărat faptul că această dificultate nu poate fi imputată reclamanţilor şi că această motivare nu a fost invocată de instanţele naţionale.

76. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea constată că situaţia sa este diferită de cea a reclamantului din Cauza Ivanciuc împotriva României [(dec.), nr. 18.624/03, CEDO 2005-XI]. Astfel, în această cauză, reclamantul se plângea de faptul că a fost condamnat fără să fi fost audiat de o instanţă, fapt care îi putea fi imputat în măsura în care nu a fost niciodată prezent în cursul procedurii. Or, în cauza de faţă, reclamantul, deşi nu a fost prezent la termenul de judecată, a fost totuşi reprezentat de un avocat care a întrebat dacă poate interoga martorii (a se vedea paragraful 31 şi Hotărârea Lucà împotriva Italiei, nr. 33.354/96, § 43, CEDO 2001-II).

77. În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea consideră că drepturile de apărare au suferit o limitare, astfel încât domnii Paizs, Reiner şi Konrad nu au beneficiat de un proces echitabil.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi.

b) În ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja

78. Curtea observă, împreună cu Guvernul, că instanţele naţionale şi-au întemeiat soluţia de condamnare a domnului Hejja nu numai pe declaraţiile martorilor, ci şi pe declaraţia sa,din cursul urmăririi penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, aşa cum reiese din dosar, domnul Hejja nu a revenit asupra declaraţiei sale în cursul procedurii judiciare. Rezultă că soluţia de condamnare a acestui reclamant nu s-a întemeiat, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile făcute de persoanele pe care nu le-a putut interoga sau a căror audiere nu a putut să o obţină nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor.

79. Desigur, în declaraţia sa dată în faţa instanţei, martorul VARDO VILMOS a revenit asupra declaraţiei pe care o făcuse cu 10 ani înainte în cursul urmăririi penale. Totuşi, în condiţiile speciale care îl privesc pe domnul Hejja, lipsa de motivare a instanţelor în ceea ce priveşte prioritatea acordată declaraţiei date de VARDO VILMOS în anul 1991 nu este suficientă pentru a constata că drepturile de apărare ale reclamantului au fost limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie.

Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja.

III. Asupra celorlalte pretinse încălcări

80. Invocând art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi pleda cauza în ceea ce priveşte temeinicia acuzaţiei în fapt şi în drept, din cauză că nu s-au putut face ascultaţi, la termenul de judecată din 18 ianuarie 1999, prin intermediul avocatului pe care îl aleseseră. Invocând art. 14 din Convenţie combinat cu art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, ei se plâng că nu au avut un proces echitabil din cauza originii lor etnice maghiare.

81. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, Curtea observă că, în ceea ce îi priveşte pe domnii Paizs, Hejja şi Reiner, avocatul lor şi-a asigurat substituirea de către unul dintre colaboratorii săi care a putut participa la dezbateri. Ea apreciază că din acest fapt nu decurge nici o încălcare a drepturilor de apărare. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, trebuie menţionat că, la termenul din 18 ianuarie 1999, el nu era prezent, nu-şi alesese un avocat care să-l reprezinte şi a fost reprezentat de un avocat din oficiu.

Mai mult, el a fost achitat prin Sentinţa Tribunalului din 15 februarie 1999. În concluzie, drepturile sale la apărare nu au fost încălcate prin lipsa unui avocat liber ales.

82. Referitor la capătul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 14 din Convenţie combinat cu art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d), Curtea constată că nu este susţinut, deoarece nimic din dosar nu dezvăluie vreo discriminare.

83. Rezultă că aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

84. Conform art. 41 din Convenţie, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu

85. Domnul Hejja solicită suma de 45.000 euro (EUR) cu titlu de daune materiale. Această sumă include cheltuielile legate de procedură, de deplasarea membrilor familiei sale pentru a-l vizita la închisoare şi de trimitere de colete, despăgubirea pentru prejudiciul suferit din cauza arestării sale ilegale, tratamentul medical pe care a trebuit să-l urmeze. De asemenea, el solicită suma de 15.000 EUR cu titlu de daune morale pe care le-a suferit din cauza atingerii aduse reputaţiei sale, cauza fiind mediatizată pe larg.

86. Domnii Reiner şi Paizs solicită fiecare suma de 40.000 EUR cu titlu de daune materiale pentru prejudicii similare cu cele menţionate de domnul Hejja. Domnul Reiner solicită şi restituirea sumei pe care a fost condamnat să le-o plătească părţilor civile. Ei solicită fiecare suma de 10.000 EUR cu titlu de daune morale.

87. Domnul Konrad solicită suma de 30.000 EUR cu titlu de daune materiale pentru cheltuielile legate de necesitatea de a părăsi ţara sub presiunea autorităţilor române, precum şi suma de 10.000 EUR cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă reputaţiei sale din cauza mediatizării procesului şi pentru discriminarea suferită din cauza apartenenţei sale la minoritatea
maghiară.

88. În ceea ce priveşte prejudiciul material invocat de reclamanţi, Guvernul consideră că Curtea nu poate specula asupra soluţiei pe care ar fi avut-o procedura penală în cazul în care martorii ar fi fost audiaţi de instanţe (Arnasson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, § 42, 15 octombrie 2003). Mai mult decât atât, Guvernul observă că nu există nici o legătură de cauzalitate directă între durata procedurii şi prejudiciile invocate de reclamanţi referitoare la tratamentul medical şi la cheltuielile lor de transport.

89. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar fi suficientă pentru a repara pretinsul prejudiciu moral al reclamanţilor. Pe de altă parte, el apreciază că sumele solicitate cu acest titlu sunt excesive şi reaminteşte că, în cauze similare, Curtea a acordat cu acest titlu 4.000 EUR (Forcellini împotriva San Marino, nr. 34.657/97, § 41, 15 iulie 2003, De Biagi împotriva San Marino, nr. 36.451/97, § 27, 15 iulie 2003) sau 15.000 franci francezi (Constantinescu împotriva României, 27 iunie 2000, § 82).

90. Curtea constată că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de un proces echitabil (cu excepţia domnului Hejja) şi într-un termen rezonabil (cu excepţia domnului Reiner). Desigur, Curtea nu poate specula care ar fi fost soluţia procesului în caz contrar, însă nu consideră că ar fi nerezonabil să considere că părţile interesate au suferit un prejudiciu moral real în procesul respectiv [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II].

91. Prin urmare, statuând în echitate, în sensul art. 41, Curtea îi acordă domnului Paizs suma de 4.050 EUR, domnului Hejja 1.050 EUR şi domnului Reiner suma de 3.000 EUR.

92. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea constată că el s-a abţinut de la participarea la procedură şi consideră necesar să ţină cont de acest element în evaluarea prejudiciului moral suferit. Statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă suma de 2.000 EUR.

93. În plus, Curtea reaminteşte că, atunci când nişte particulari, cum este cazul în speţă, au fost condamnaţi la finalul unei proceduri care încalcă cerinţele art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea părţilor interesate reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de remediere a încălcării constatate (a se vedea Gençel împotriva Turciei, nr.53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). În acest sens, ea observă că art. 4081 din Codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant.

B. Cheltuieli de judecată

94. Reclamanţii solicită şi rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, însă fără a preciza valoarea lor şi fără a prezenta documente justificative.

95. Guvernul observă că reclamanţii nu au furnizat nici un document pentru a-şi justifica cheltuielile şi îi solicită Curţii să le respingă cererea.

96. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil.

În speţă, în măsura în care reclamanţii nu au furnizat documente justificative relevante în sprijinul cererii lor de rambursare a cheltuielilor suportate în procedurile interne referitoare la prezenta cerere, Curtea nu le va aloca nici o sumă cu acest titlu.

Totuşi, Curtea admite că părţile interesate au suportat anumite cheltuieli pentru a obţine corectarea încălcării Convenţiei la nivel european. Statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, ea consideră rezonabil să le aloce împreună suma de 1.500 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Dobânzi moratorii

97. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
P E N T R U A C E S T E M O T I V E ,
ÎN UNANIMITATE,
C U RT E A
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 în ceea ce priveşte durata procedurii şi pe art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie, şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii în privinţa domnilor Octavian Paizs, Dezideriu Hejja şi Ioan Konrad;
3. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii în privinţa domnului Anton Reiner;

4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe domnii Octavian Paizs, Anton Reiner şi Ioan Konrad;

5. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Dezideriu Hejja;
6. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului Octavian Paizs, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 4.050 EUR (patru mii cincizeci euro), cu titlu de daune morale;

b) ca statul pârât să îi plătească reclamantului Anton Reiner, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), cu titlu de daune morale;

c) ca statul pârât să îi plătească reclamantului Dezideriu Hejja, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 1.050 EUR (una mie cincizeci euro), cu titlu de daune morale;

d) ca statul pârât să îi plătească reclamantului Ioan Konrad, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 2.000 EUR (două mii euro), cu titlu de daune morale;

e) ca statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 1.500 EUR (una mie cinci sute euro), cu titlu de cheltuieli de judecată;

f) ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care trebuie adăugate orice sume ce ar putea fi datorate cu titlu de impozit;

g) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
7. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 27 septembrie 2007 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.


Boštjan M. Zupančič,                                    Santiago Quesada,

preşedinte                                                                   grefier
 

Există frunze care nu cad, oricât de puternic ar fi vântul. Există clipe, oameni şi fapte care nu se uită, chiar dacă uitarea este o lege a firii.

Acest site îşi propune să prezinte opiniei publice informaţii despre uciderea colonelului post-mortem Agache Aurel, procesul care s-a desfăşurat în perioada cuprinsă între 09 februarie 1998 şi 26 martie 2001, procesele de revizuire dintre anii 2007-2013, precum şi aspectele ce au apărut în ultimii 24 ani, atât în ceea ce priveşte latura politică, juridică, a executării sentinţei atât pe latura penală cât şi civilă pe teritoriul României şi Republicii Ungaria, cât şi procedurile juridice desfăşurate la CEDO şi nu în cele din urmă în ceea ce priveşte manipularea practicată de către grupul de interese care îi reprezintă pe criminali.

Cazul Uciderii Colonelului Post Mortem Agache Aurel