Comunicatul Ministerului Afacerilor Externe din România privind Hotărârea CEDO în cauza Reiner şi alţii împotriva României
Procedurile juridice externe grup Târgu Secuiesc - Dosarul1505/02 la CEDO

Comunicatul Ministerului Afacerilor Externe din România privind Hotărârea CEDO în cauza Reiner şi alţii împotriva României


Data: 28.09.2007



Joi, 27 septembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Reiner şi alţii împotriva României, constatând încălcarea art. 6 alin. 1 şi alin. 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Reclamanţii, A. Reiner, O. Paisz, D. Hejja şi I. Konrad, au invocat încălcarea dreptului lor la un proces echitabil sub un dublu aspect: durata nerezonabilă a procedurii penale iniţiate împotriva lor şi nerespectarea dreptului de a obţine audierea martorilor acuzării.

Cu referire la durata procedurii, Curtea a reţinut, în ceea ce-l priveşte pe primul reclamant, că, deşi acesta a fost audiat de poliţie în 1991, el nu avea nici un motiv să presupună că era vizat personal şi nimic nu indica faptul că, în acel stadiu al procedurii, era el însuşi bănuit de a fi săvârşit violenţele care au condus la moartea victimei. Deşi este adevărat că unul dintre martori l-a indicat printre agresorii victimei, nu a fost luată nici o măsură care ar fi putut avea repercusiuni importante privind situaţia sa. În plus, între 1991 şi 1997, el nu a fost citat pentru a da declaraţii şi nu a fost luată vreo măsură împotriva sa. Deşi numărul dosarului de urmărire penală indică faptul că acesta a fost constituit în 1990, urmărirea penală s-a efectuat iniţial in rem, iar ancheta împotriva reclamantului a demarat mai târziu. El a fost audiat de parchet şi informat oficial că este bănuit de săvârşirea unei infracţiuni, pentru prima dată, în 13 noiembrie 1997. Prin urmare, Curtea a considerat că această din urmă dată este cea la care a demarat procesul penal împotriva reclamantului. Prin urmare, în cazul său, procedura a debutat în 1997 şi s-a încheiat în 2001, durata sa fiind de trei ani şi patru luni.

Pentru ceilalţi trei reclamanţi, procedura a debutat în 1991 şi s-a încheiat în 2001, durata fiind de şase ani şi nouă luni. Curtea a remarcat, în acest context, că urmărirea penală a luat sfârşit în 1997, iar perioada 1992-1997 s-a caracterizat prin inactivitate din partea autorităţilor judiciare, care nu pare justificată de elementele aflate la dosarul cauzei. În plus, în măsura în care până în 1992 fuseseră administrate majoritatea probelor, nu există alte elemente care ar fi putut justifica o asemenea durată, în condiţiile în care miza pentru reclamanţi era foarte importantă, având în vedere gravitatea infracţiunii de care erau acuzaţi şi insecuritatea juridică ce decurge dintr-o procedură care a durat, în total, aproape zece ani. Curtea a recunoscut că durata fazei judecăţii nu a fost nerezonabilă, în măsura în care aceasta a durat trei ani şi patru luni pentru trei grade de jurisdicţie. Cu toate acestea, având în vedere durata urmăririi penale, Curtea a apreciat că durata procedurii în ansamblu este excesivă şi nerezonabilă în cazul celor trei reclamanţi.

În ce-l priveşte pe primul reclamant, având în vedere că pentru el procedura nu a durat decât trei ani şi patru luni pentru trei grade de jurisdicţie şi nu au existat perioade de inactivitate imputabile autorităţilor judiciare, Curtea a apreciat că nu a fost încălcat art. 6 alin. 1.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, Curtea a reţinut, în ce-i priveşte pe primul, al doilea şi al patrulea reclamant, că, în cauză, majoritatea martorilor ale căror declaraţii au fost avute în vedere de instanţele naţionale pentru a-şi motiva hotărârile nu au fost audiaţi de un judecător, cu excepţia martorului V.V., audiat de Tribunalul Bucureşti. În faţa acestei instanţe, contrar declaraţiei date în faza de urmărire penală, acest martor a negat că i-ar fi văzut pe reclamanţi agresând victima. Cu toate acestea, Curtea a remarcat că instanţele nu au indicat motivele pentru care au acordat preferinţă mărturiei lui V.V. din faza de urmărire penală faţă de cea din faza de judecată.

În ce-i priveşte pe ceilalţi martori, ale căror declaraţii din faza de urmărire penală au contribuit decisiv la condamnarea reclamanţilor, Curtea a subliniat că aceştia nu au fost niciodată audiaţi de instanţe. Atât tribunalul, cât şi curtea de apel au respins, fără o motivare suficientă, cererile repetate ale reclamanţilor, care au solicitat audierea directă a acestor martori de către judecători, în condiţiile în care în faza de urmărire penală, reclamanţii nu au avut ocazia să fie confruntaţi cu martorii. Deşi depoziţiile acestor martori au fost citite în faţa instanţei, reclamanţii nu le-au putut controla credibilitatea şi nici nu au putut pune la îndoială aceste depoziţii.

În ce-l priveşte pe martorul O.A.A., Curtea a reţinut că a avut loc o confruntare între el şi al doilea reclamant, în cursul urmăririi penale. Totuşi, în declaraţia sa din 24 martie 1992, martorul a declarat că nu poate spune dacă reclamantul a agresat victima, aspect de natură să ridice semne de întrebare. Pe de altă parte, Curtea a constatat cu privire la confruntare, că aceasta s-a desfăşurat în faţa procurorului anchetator, care nu îndeplineşte exigenţele de independenţă şi imparţialitate ale unui magistrat, iar reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului de a fi confruntat cu martorii decisivi în prezenţa judecătorului care urmează să ia o hotărâre în cauză.

În plus, Curtea a constatat că, deşi este adevărat că instanţele au soluţionat fondul cauzei zece ani după săvârşirea faptei, astfel încât localizarea martorilor prezenta probabil o oarecare dificultate, nu e mai puţin adevărat că această dificultate nu este imputabilă reclamanţilor şi că acest motiv nu a fost invocat de instanţele naţionale.

În consecinţă, a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d).

Cu privire la cel de-al treilea reclamant, Curtea a reţinut că instanţele naţionale şi-au întemeiat condamnarea nu doar pe declaraţiile martorilor ci şi pe mărturisirile sale din faza de urmărire penală, asupra cărora acesta nu a revenit în cursul procedurii. Prin urmare, condamnarea sa nu s-a întemeiat, în mod exclusiv sau într-o măsură determinantă, pe depoziţiile martorilor. Este adevărat că în declaraţia dată în faţa tribunalului, martorul V.V. a revenit asupra declaraţiei sale din cursul urmăririi penale. Totuşi, în împrejurările particulare privitoare la cel de-al treilea reclamant, lipsa motivării instanţelor cu privire la preferinţa acordată declaraţiei făcute de V.V. în 1991 nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că dreptul la apărare al celui de-al treilea reclamant a fost restrâns de o manieră incompatibilă cu garanţiile art. 6 din Convenţie.


 

Există frunze care nu cad, oricât de puternic ar fi vântul. Există clipe, oameni şi fapte care nu se uită, chiar dacă uitarea este o lege a firii.

Acest site îşi propune să prezinte opiniei publice informaţii despre uciderea colonelului post-mortem Agache Aurel, procesul care s-a desfăşurat în perioada cuprinsă între 09 februarie 1998 şi 26 martie 2001, procesele de revizuire dintre anii 2007-2013, precum şi aspectele ce au apărut în ultimii 24 ani, atât în ceea ce priveşte latura politică, juridică, a executării sentinţei atât pe latura penală cât şi civilă pe teritoriul României şi Republicii Ungaria, cât şi procedurile juridice desfăşurate la CEDO şi nu în cele din urmă în ceea ce priveşte manipularea practicată de către grupul de interese care îi reprezintă pe criminali.

Cazul Uciderii Colonelului Post Mortem Agache Aurel